FOLK-MI, BEIBE!/8 Martie, cu M mare

Azi nu ştiu despre ce să-ţi scriu, aşa că o să mă apuc să-ţi spun de 8 Martie, cu M mare! Chiar, de ce se scrie cu M mare, că doar nu e trecut în calendarul ortodox sau în vreun  alt calendar religios! Ziua asta e ca un ghiocel! Te trezeşti dimineaţa devreme, cumperi flori, cumperi cadou, şi te-ai scos!

Într-o zi ca asta, eu am cântat întotdeauna pentru femei, domnişoare, copile, mame, bunici, fie ele coafeze, bucătărese, învăţătoare, profesoare, doctoriţe, eleve, studente sau contabile... "În continuarea programului, cântăreţul de muzică folk, Vasile Şeicaru, vă va cânta în spectacol... pentru toate domnişoarele şi tovarăşele noastre. Să-l primim cu aplauze!" Şi eu prestam, evitând să mă uit prea ostentativ la cucoane, că eram emotiv, mă înroşeam imediat, aşa că preferam să cânt cu ochii închişi, în lumea mea, în starea mea! Asta se întâmpla când aveam 20 şi ceva de ani, şi când nu lipseam niciodată de pe vreo scenă de 8 Martie... cu M mare. Cântam de regulă la studente, dar mă mai chemau şi pe la tot felul de întreprinderi, că eram bun şi lumea mă asculta. Pe vremea aceea eram foarte solicitat şi pentru că... spuneau femeile că eram frumuşel şi cuminte, şi talentat (da' eu tot cred că atunci, ca şi acum de altfel, că exagerau în toate). Mă anunţau, eu intram în scenă, mă aşezam pe un scaun (că aşa se cânta folku' atunci, pe scaun, obligatoriu), priveam pentru câteva secunde asistenţa, apoi începeam să cânt... "folk-mi beibe"! Cântam de-ale mele, de-ale lui Vintilă, că era foarte la modă, şi fetele, femeile mă ascultau cu mare drag şi interes. Nu mă lăsam niciodată până nu le făceam să cânte cu mine, cu artistu'! Asta a fost ambiţia mea dintotdeauna. Şi azi o am... să cânte lumea cu mine la refrene! Mă îmbrăcam în jeans evazat, că aşa era la modă, cu cizme cu toc mai înalt, conic, de cowboy, că aşa era la modă la folkişti şi la cântăreţii de rock, şi cu o cămaşă mulată pe corp, că... ai ghicit: aşa era la modă atunci! Cântam mult de 8 Martie (cu M mare bineînţeles), la Casa Studenţilor din Galaţi. Cântam şi ziua, cântam şi seara, că ocazii erau multe! Niciodată nu luam vreun ban, că nu-mi dădea nimeni, nu se obişnuia, iar eu nu ceream. Realitatea este că îmi plăcea teribil. Eu eram tot timpul la Casa Studenţilor, pentru că eram solist la Cristal, şi acolo se făceau şi repetiţiile, acolo ţineam şi multe dintre concertele noastre. Fiind mai tot timpul prin zonă, eram folkistu' de serviciu şi cântam pe unde era nevoie. Ştiu că de 8 Martie (cu M mare, să nu uit) cântam şi de 5-6 ori pe zi, în diferite locuri din Galaţi, dar seara, obligatoriu era un spectacol la Teatrul Dramatic, şi eu eram acolo negreşit, printre cântăreţii locali de muzică uşoară sau de populară. Eram ca o pată de culoare, asta şi datorită genului de muzică foarte deosebit pe care-l alesesem eu atunci. Nu cântam mai nimic din ceea ce ştii tu că am azi în repertoriu, aveam compoziţiile mele pe care nu le-am mai reluat: "Pădurea", "Alexandru", "Scaunele", "Doina", "Un cocoş şi o găină"... dar cântam mult şi pe versuri de Marin Sorescu.

După concerte, veneau fetele la mine să mai vorbim, să mă cunoască, să le dau texte... uneori dădeam şi autografe! Aveam mare succes la sexu' frumos, dar sincer să fiu nu ştiu de ce. Pe vremea ceea dacă scoteai de la mine două trei vorbe, că eram cam tăcut, n-aveam păreri, nici opinii, nici nu mă băgam prea mult în seamă... După recitalurile mele, îmi strângeam repede chitara şi o întindeam pe uşa din spate. Se întâmpla destul de des să vină după mine câteva fete mai curajoase, şi eu atunci mă opream şi vorbeam cu ele, bineînţeles înroşindu-mă la faţă, că eram... aţi ghicit, sensibil doamnelor, după cum v-am mai spus. Aşa era de 8 Martie la Galaţi prin anii aceia, când Martie se scria obligatoriu cu M mare, şi când fetele erau simţitoare, băieţii mai sentimentali, şi eu mai... emotiv!