FC Universitatea Craiova își dă obștescul sfârșit într-un mod exemplar. Multe alte cluburi de frumoasă tradiție au dispărut din peisaj, virusate fiind de capriciile unui capiatlism stricat la cap. Dar parcă nici unul dintre acestea nu a fost târât pe drumul pierzaniei cu atâta insistență câtă s-a remarcat la Universitatea.
Adrian Mititelu ar vrea să-l percepem ca depozitar al celor mai bune intenții, ca victimă al unor uneltiri mârșave, financiare și de natură politică. Nu știu cât de corect sau cât de abil a manevrat banul patronul Universității. Nu mă pricep la numerar. Pot să apreciez însă faptul că Adrian Mititelu a risipit cu seducătoare iresponsabilitate sprijinul pe care l-a primit, în diferite perioade ale înscăunării sale, de la oameni împroprietăriți cu autoritate în zona fotbalului oltean.
Foști fotbaliști și fotbaliști la zi, antrenori și suporteri, președinți de club și slujbași vremelnici ai puterii locale i s-au alăturat pe parcurs lui Mititelu pentru a-l sprijini în resuscitarea echipei. Dar, rând pe rând, toți acești bine intenționați s-au retras. De fiecare dată, la fiecare divorț, Adrian Mititelu a acuzat trădarea. Aș vrea să-i dau dreptate. Nu pot însă accepta ideea că toți oltenii sunt niște trădători. Plauzibilă pare mai degrabă o altă explicație. Oamenii cu toate țiglele pe casă plecau de lângă Mititelu abia atunci când realizau că au de-a face cu un pacient incurabil, cu un individ incorigibil și încăpățânat în proiectul său nefast, cu un individ care nu poate fi ajutat. De aceea afirmam că nici un alt club care a dispărut de pe firmament nu a parcurs cu atâta convingere drumul falimentului. Fiindcă nici chiar o minte diabolică nu ar fi reușit să pună la cale un scenariu al pierzaniei atât de perfect cum a reușit prostia.
FC Universitatea Craiova, cea asistată de Adrian Mititelu, își dă obștescul sfârșit. Dar mă încăpățânez să cred înrădăcinarea răului nu birui înrădăcinarea tradiției. De aceea nu zic amin.