Regizorul Mircea Drăgan a adunat recent 80 de ani. Şi nu oricum ! Harul său, revărsat în atâtea filme, ne-a însemnat şi nouă viaţa. Cineva s-a gândit să-l iscodească pe proaspătul octogenar la momentul aniversar. "Nu vreau să vorbesc cu nimeni. M-am săturat de tot ce se întâmplă. Ce să vă spun ? Împlinesc 80 de ani. Ce planuri să-mi mai fac la 80 de ani ?” Aşa le-a răspuns sărbătoritul, după ce, vreme îndelungată, nimeni nu l-a băgat în seamă. Chiar, cui să te mai destăinui la senectute, cui, că toţi din lumea ta s-au mutat dincolo ? Cât despre planuri, întrebarea e plină de cinism. Cum să i te adresezi astfel unui vârstnic ? La amurg, orizontul e o dungă greu de zărit, abia dacă ţi se depărtează de vârful încălţărilor. Îţi încurcă mereu paşii temători şi, deodată, te trage îndărăt, în deşertul cu năluci de smoală. Bătrâneţea te satură de viaţă, ţi-o scoate pe nas, şi ceea ce, odată, era bucurie, acum este silnicie. Oameni buni, nu vă rugaţi să trăiţi prea mult, fiindcă veţi regreta straşnic ! Tocmiţi-vă cu ăl de Sus să vă ia până ce deveniţi propria voastră povară. Cei din jur vă vor ignora, vă vor şterge lesne din inventarul sufletelor vii. Când şi când vă vor arunca o vorbă, două, din obligaţie, nu vă iluzionaţi că le pasă de voi ! Ori vă vor pune întrebarea asta stupidă cu planurile de viitor...
O fotografie de demult. Tocmai din 1972. Trei bărbaţi eleganţi şi chipeşi ciocnesc un pahar cu şampanie. La o sindrofie cu ştaif, îmi închipui. Nu recunosc personajele, deşi e "Istoria Literaturii Române în imagini”. Abia după ce citesc rândurile din josul paginii de ziar mă lămuresc. Nicolae Breban, Augustin Buzura şi Romulus Guga, tineri şi fercheşi. Seamănă cu nişte actori marii noştri scriitori ! Îl aşez aici şi pe Zaharia Stancu, a cărui poză, alb-negru, a fost publicată de curând în acelaşi cotidian, "Jurnalul Naţional”. Reparatoriu gest, mai ales că uitarea oficială s-a aşternut peste oamenii de cultură de la noi. Câţiva sunt numai titluri de cărţi şi atât, arar vreun necrolog. Evocări deloc, documentare nici pomeneală. Cine cunoaşte cu adevărat poveştile acestor făcători de literatură ? Zbuciumul, amorurile lor, înălţările şi prăbuşirile ce i-au însoţit.. Deocamdată, colecţia lui Ion Cucu ţine loc de istorie. Măcar de-ar ţine-o în loc ...Pe seară îl sun pe autorul "Orgoliilor”. "Aveam 34 de ani în petecul ăla de hârtie”, îmi mărturiseşte dintru început. Vocea i-a întinerit brusc, râde cu poftă. "De-aţi şti ce săraci eram, nu vă încredeţi în poză ! Purtam două costume, unul în fiecare zi, altul la sărbători”, caută să se explice fostul medic psihiatru. Îmi povesteşte picanterii vechi de 40 de ani şi, zău !, l-aş asculta ore în şir. Ne luăm la revedere şi rămân pe gânduri. Prefer sărăcia materială de acum două decenii decât sărăcia spirituală de astăzi. Cât despre mizeria morală actuală e de prisos să adaug ceva...
S-a mai petrecut un romancier, Constantin Ţoiu, a plecat să plivească prin "Galeria cu viţă sălbatică”. Deunăzi ni se destăinuia că "La 20 de ani iubeam cărţile, ele erau femeile mele, la 40 de ani iubeam femeile frumoase, iar acum iubesc amintirile”. Tot ce iubim devine, aşadar, amintire. Un oftat prelung şi dureros. Amintirile surâd arar, ocolite de fericire. Sunt însoţite de o tristeţe grea, apăsătoare şi groasă. Şi le iubim pentru că ne-am căznit să le dezbrăcăm de umbre, de veştmintele soioase care ne amărau şi ne îndepărtau de noi înşine. Cărţile şi femeile, adevărurile fără de care destinul bărbatului e de neconceput. Cum să nu iubeşti amintirea unui astfel de bărbat ?
Octavian Paler este de părere că "Singurătatea e o târfă care nu te învinuieşte că eşti egoist”. De ce oare târfă ? Că ea, singurătatea, nu este şi a altora, ci doar a ta. N-o vei găsi niciodată în patul altuia, îţi e fidelă şi loială pe vecie şi nu-ţi reproşează viciile, cusururile, capriciile cu care natura te-a căpătuit. De aceea mi se pare nedreaptă remarca eseistului scormonitor în adâncurile omeneşti. Mai aproape sunt de gândul teleormăneanului meu drag, Ştefan Mitroi, când zice că "singurătatea e modul în care vrea să te pedepseacă lumea, pedepsindu-se de fapt pe sine, în vreme ce solitudinea e felul în care tu vrei să pedepseşti lumea, pedepsindu-te în realitate pe tine”. Prin urmare, indiferent de unde o priveşti, singurătatea e o pedeapsă, dar ştiţi ce mi-a venit în minte ? Ei bine, eu cred că lumea e o târfă, căci stricata făptură ţi se vâră în aşternut ori de câte ori eşti în glorie şi te părăseşte la ananghie. Aşadar, feriţi-vă de lume, nu de singurătate !