x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editoriale Fotografii alb-negru

Fotografii alb-negru

de Marian Nazat    |    31 Oct 2012   •   15:57

Regizorul Mircea Drăgan  a adunat recent  80 de ani. Şi nu oricum ! Harul său,  revărsat  în atâtea filme, ne-a însemnat şi nouă viaţa. Cineva s-a gândit să-l iscodească pe proaspătul octogenar la momentul aniversar. "Nu vreau  să vorbesc  cu nimeni. M-am săturat de tot ce se întâmplă. Ce să vă spun ? Împlinesc 80 de ani. Ce planuri să-mi mai fac la 80 de ani ?” Aşa le-a  răspuns sărbătoritul, după ce, vreme  îndelungată, nimeni nu l-a băgat în seamă. Chiar, cui să te mai destăinui la senectute, cui, că toţi din lumea ta s-au mutat dincolo ? Cât despre planuri, întrebarea e plină  de cinism. Cum să i te adresezi astfel unui vârstnic ? La amurg, orizontul e o dungă greu de zărit, abia dacă ţi se depărtează de vârful încălţărilor. Îţi încurcă mereu paşii temători  şi, deodată,  te trage îndărăt, în deşertul cu năluci de smoală. Bătrâneţea te satură de viaţă, ţi-o scoate pe nas, şi ceea ce, odată, era bucurie, acum este silnicie. Oameni buni, nu vă rugaţi să trăiţi prea mult, fiindcă  veţi  regreta straşnic ! Tocmiţi-vă cu ăl de Sus să  vă ia până ce  deveniţi propria voastră povară. Cei din jur vă vor ignora, vă vor şterge lesne din inventarul sufletelor  vii. Când  şi când vă vor arunca o vorbă, două, din obligaţie, nu vă iluzionaţi că le  pasă de voi !  Ori  vă vor pune întrebarea asta stupidă cu planurile de viitor...

O fotografie de demult. Tocmai din 1972. Trei bărbaţi eleganţi şi chipeşi ciocnesc un pahar cu şampanie. La o sindrofie cu ştaif, îmi închipui. Nu recunosc personajele, deşi e "Istoria Literaturii Române în imagini”. Abia după ce citesc rândurile din josul paginii de ziar mă lămuresc. Nicolae Breban, Augustin Buzura  şi Romulus Guga, tineri şi fercheşi. Seamănă cu  nişte  actori marii noştri scriitori ! Îl aşez aici şi pe Zaharia Stancu, a cărui poză, alb-negru, a  fost publicată  de curând în acelaşi cotidian, "Jurnalul Naţional”. Reparatoriu gest,  mai ales că  uitarea oficială  s-a aşternut peste oamenii de cultură de la noi. Câţiva sunt numai titluri de cărţi şi atât, arar vreun necrolog. Evocări deloc, documentare nici pomeneală. Cine cunoaşte cu adevărat poveştile acestor făcători de literatură ? Zbuciumul,  amorurile lor,  înălţările şi prăbuşirile  ce i-au  însoţit.. Deocamdată, colecţia  lui Ion Cucu ţine loc de istorie. Măcar de-ar  ţine-o în loc ...Pe seară îl sun pe autorul "Orgoliilor”. "Aveam  34 de ani în petecul ăla de hârtie”, îmi  mărturiseşte dintru început. Vocea i-a întinerit brusc, râde cu  poftă. "De-aţi  şti ce săraci eram, nu vă  încredeţi în  poză ! Purtam două costume, unul în fiecare zi, altul la sărbători”, caută să se explice fostul  medic psihiatru. Îmi povesteşte picanterii  vechi de 40 de ani şi, zău !, l-aş asculta ore în şir.  Ne luăm la revedere şi rămân pe gânduri. Prefer sărăcia  materială de acum  două decenii  decât sărăcia  spirituală de astăzi. Cât despre mizeria morală  actuală e de prisos să adaug ceva...

S-a mai petrecut un romancier,  Constantin Ţoiu, a plecat să plivească prin "Galeria cu viţă sălbatică”. Deunăzi ni se destăinuia că "La 20 de ani iubeam cărţile, ele erau femeile mele, la 40 de ani iubeam femeile frumoase, iar acum iubesc amintirile”. Tot ce iubim devine, aşadar, amintire. Un oftat prelung şi dureros. Amintirile surâd arar, ocolite  de fericire. Sunt însoţite de o tristeţe grea, apăsătoare şi groasă. Şi le iubim pentru că ne-am căznit să le dezbrăcăm de umbre, de veştmintele  soioase care ne amărau şi ne îndepărtau de noi înşine. Cărţile şi femeile, adevărurile fără de care  destinul bărbatului e de neconceput. Cum să nu iubeşti amintirea unui astfel  de bărbat ?

Octavian Paler  este de părere că "Singurătatea  e o târfă care nu te învinuieşte că eşti egoist”. De ce oare târfă ? Că ea, singurătatea, nu este şi a  altora, ci doar  a ta. N-o vei găsi niciodată în patul  altuia, îţi e fidelă şi loială pe vecie şi nu-ţi reproşează viciile, cusururile, capriciile cu care natura te-a căpătuit. De aceea mi se pare nedreaptă remarca  eseistului scormonitor în adâncurile omeneşti.  Mai aproape sunt de  gândul  teleormăneanului   meu drag, Ştefan Mitroi, când zice că "singurătatea  e modul în care vrea să te pedepseacă  lumea, pedepsindu-se de fapt pe sine, în vreme ce solitudinea  e felul în care tu vrei să pedepseşti lumea, pedepsindu-te în realitate pe tine”. Prin urmare, indiferent  de unde o priveşti, singurătatea e o pedeapsă, dar ştiţi ce mi-a venit  în minte ? Ei bine, eu cred că lumea e o târfă,  căci stricata făptură ţi se vâră în aşternut ori de câte ori  eşti în glorie  şi te părăseşte la  ananghie. Aşadar, feriţi-vă  de lume, nu de singurătate !

×