FPRI

M-am aflat pentru o zi la Philadelphia, oras de care ma leaga amintiri extraordinare ale inceputurilor mele americane. Printre institutiile care functioneaza in prima capitala a Statelor Unite se numara si Foreign Policy Research Institute (Institutul pentru Cercetari de Politica Externa), pe scurt: FPRI.

M-am aflat pentru o zi la Philadelphia, oras de care ma leaga amintiri extraordinare ale inceputurilor mele americane. Printre institutiile care functioneaza in prima capitala a Statelor Unite se numara si Foreign Policy Research Institute (Institutul pentru Cercetari de Politica Externa), pe scurt: FPRI. El a jucat un rol important in viata catorva americani de origine romana - Michael Radu, si azi in Philadelphia, co-director al unuia din centrele institutului, Vladimir Tismaneanu si subsemnatul. Pe scurt, echipa care a avut ideea lansarii revistei Agora sub egida institutului.

Implinind o jumatate de secol de existenta, institutul a tinut sa-si onoreze cartea de vizita. Nu trebuia sa privesti cu prea mare atentie la cei aflati in sala de receptii a faimosului hotel Westin ca sa intelegi ca din ei s-ar putea forma pe putin doua "cabinete alternative" pentru cel de la Washington. Momentul de varf al serii l-a constituit decernarea celui dintai premiu anual Benjamin Franklin lui Henry A. Kissinger.

Alegerea poarta in ea un sambure de ironie. In 1968, fondatorul FPRI-ului, Robert Strausz-Hupe, si-a dorit foarte mult sa devina asistentul presedintelui pe probleme de securitate nationala. Pana la urma, acea pozitie-cheie i-a revenit tocmai lui Kissinger. Strausz-Hupe era sustinatorul ideii ca razboiul din Vietnam trebuia impins spre Nord si terminat, ori pur si simplu abandonat, fiindca polarizarea opiniei publice sleia tara si o indeparta de pericolul real - Uniunea Sovietica. Presedintele Nixon, desi mare admirator al lui Hup..., s-a simtit insa mai atras de varianta cunoscuta sub numele de "vietnamizarea razboiului", sutinuta de Nelson Rockefeller si Henry Kissinger. Asa se face, ii marturisea Strausz-Hupe lui Harvey Sicherman, ca Nixon i-a oferit postul lui Kissinger.

Strausz-Hupe si Kissinger s-au nascut la diferenta de doua decenii. Primul - in 1903, la Viena, capitala Imperiului Austro-Ungar, cel de-al doilea - in 1923, la Fuerth, Germania. Cel dintai sosea in Statele Unite exact in anul in care se nastea cel de-al doilea. Cel ce avea sa devina al 56-lea Secretar de Stat al Statelor Unite venea in America in 1938. Kissinger este una dintre cele mai titrate, dar si controversate personalitati. In 1973 i se decerna Nobelul pentru pace alaturi de nord-vietnamezul Le Duc Tho. Acesta din urma refuza premiul spunand ca, in tara sa, pacea nu s-a instaurat inca.

Pentru unii din cei mai importanti comentatori ai sai - cum ar fi istoricul Walter McDougall, laureat al premiului Pulitzer - fondatorul FPRI-ului a fost un om de centru: nici de dreapta, nici de stanga; nici realist, nici idealist. De aici si crucea pe care a trebuit sa o poarte. A vorbit despre ea intr-un extraordinar mesaj de numai 17 randuri cand a fost sarbatorit de institut la implinirea varstei de 95 de ani, in 1998, cu patru ani inainte de a muri.

McDougall considera ca Strausz-Hupe a fost mereu cu decenii mai avansat decat epoca sa, iar despre titlul revistei lansate de fondatorul FPRI-ului in 1957, Orbis, crede ca Strausz-Hupe a vrut sa sugereze ca menirea institutului este cautarea "unei lumi cu totul noi" - Novus orbis terrarum. Presedintele de azi al FPRI-ului, Harvey Sicherman, afirma ca "distinctia rara" pe care a atins-o Strausz-Hupe a fost de a nutri "o dragoste detasata pentru tara sa", la realizarea acestei performante ajutandu-l "distanta critica ce a disciplinat patriotismul sau entuziast".

Cred ca e una din cele mai exacte si vibrante caracterizari ale omului, ganditorului politic si diplomatului care a spus candva ca "Inainte de a actiona, o natiune trebuie sa gandeasca".