Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Puţine personaje sunt atât de cunoscute ca Sherlock Holmes, nemuritoarea creaţie a unui absolvent al Facultăţii de Medicină din Edinburgh, Sir Arthur Ignatius Conan Doyle. Numele eroului a devenit sinonim cu perspicacitatea, cu puterea de deducţie, dar şi cu preocupările neobişnuite, excentrice, uneori chiar morbide. El apare pentru prima oară în romanul "O schiţă în roşu aprins", în care îl întâlneşte pe cel care avea să-i devină prieten şi partener profesional, nu mai puţin renumitul dr John Watson.
Nici atunci şi nici altadată, Holmes nu avea să folosească expresia "Elementar, dragul meu Watson!", greşit atribuită conversaţiilor celor doi. Chiar fără aceste vorbe, devenite banale, sunt atacate subiecte dintre cele mai puţin obişnuite. Holmes pomeneşte experimentul său în care bate fără milă un cadavru pentru a vedea dacă vânătăile se pot forma şi după moarte (nici vorbă) şi descrie cu mult entuziasm un recent realizat experiment de biochimie. Watson rămâne convins că Holmes ar fi în stare să administreze unui prieten droguri şi să noteze cu mult calm efectele. Un om cu mult sânge rece, excentric, dar interesant.
Personajul a fost discutat şi supus unor riguroase analize psihologice. De curând, o tânără şi talentată internistă, Lisa Sanders (care susţine o rubrică intitulată "Diagnostic" în The New York Times), a pus în modul cel mai direct întrebarea dacă straniul comportament al detectivului ne-ar putea conduce spre un diagnostic. Simptomele nu lipsesc.
Sherlock Holmes nu acordă suficientă atenţie relaţiilor sociale la nivelul convenţiilor. El nu conversează, ci ţine conferinţe. Este un om foarte "rece" şi nu e de mirare că este cumva singur pe lume. Unicul său prieten este Watson, un om înzestrat cu o răbdare îngerească, dar şi el oarecum izolat social.
Să nu uităm că Sir Arthur Conan Doyle, posesorul unei excelente educaţii medicale, nu pierde nici o ocazie de a introduce observaţii de specialitate în proza sa. Unui alcoolic îi sunt menţionate atât roşeaţa nasului şi a obrajilor, dar şi tremurul discret al mâinii întinse. Cadavrul descris ca având membrele contorsionate şi muşchii mult mai rigizi îl face pe Watson să pună cu uşurinţă diagnosticul de otrăvire cu stricnină.
Se pare că Doyle a descris printre primii sindromul Marfan (de care se crede că au suferit Lincoln şi Paganini), atribuindu-l unui personaj, pe nume Jefferson Hope, căruia Watson îi găseşte un anevrism aortic, deseori prezent la pacienţii cu acest sindrom.
Să fi suferit oare Holmes de vreo afecţiune psihiatrică? Autorul unei savante ediţii adnotate a poveştirilor, Leslie Klinger, cochetează cu diagnosticul de tulburare afectivă bipolară, referindu-se la oscilaţiile personajului între hiperactivitate (stimulată şi de folosirea cocainei), alternând cu perioade depresive. Tot el se referă şi la cei câţiva autori care cred că Holmes prezintă semnele unei forme uşoare de autism, descrisă în 1944 de psihiatrul austriac Asperger.
Sindromul Asperger a zăcut în obscuritate vreme de jumătate de secol (îi sunt acordate două rânduri într-un manual din 1991), dar a devenit foarte popular începând cu anul 1994, când le-a fost atribuit lui Einstein, Alan Turing şi altor mari personalităţi ştiinţifice. Să-l fi devansat Doyle pe Asperger cu peste 70 de ani?
La urma urmei, Holmes, ca şi autiştii autentici, este lipsit de empatie, are ciudăţenii, este fixat pe subiecte neobişnuite pe care le studiază în profunzime. El cunoaşte, printre multe altele, diferenţele dintre 140 de feluri de cenuşă provenind de la pipe, ţigări de foi şi ţigarete, şi a publicat chiar şi o monografie cu acest subiect. Inteligenţa lui seamănă cu cea a autiştilor, care privesc lumea dintr-o perspectivă diferită şi observă detalii ignorate sau trecute cu vederea de alţii. Holmes numeşte asta drept "metoda" sa deductivă.
Dacă în geneza detectivului găsim urmele unor personaje reale, precum Joseph Bell, profesor la universitatea unde a studiat Doyle, sau de ficţiune, de exemplu C. Auguste Dupin, creat de Edgar Allan Poe, ar fi cazul să-l menţionăm şi pe un membru al imaginarei familii Holmes.
Singura rudă a eroului nostru este Mycroft Holmes, mult mai înzestrat cu putere de deducţie, infinit mai inteligent, dar total lipsit de ambiţie şi energie, mereu prăbuşit într-un fotoliu din clubul său londonez.
Să fi suferit şi el de vreo obscură tulburare de personalitate sau umblăm cu tot dinadinsul după diagnostice (cai verzi pe pereţi sau potcoave de cai morţi) în loc să ne bucurăm de poveşti?
