Frecvenţa fericirii

Noi ne dorim să ne simţim fericiţi, dar - în acelaşi timp – trăim într-o continuă stare de conştienţă a suferinţei. Ne gândim că vrem luna de pe cer, când trăim în interiorul nostru ca în fundul Iadului. Vrem dragoste şi ne doare continuu absenţa ei. Vrem lumină, dar ne zbatem în întuneric. Ca şi cum am sta în mijlocul unei camere şi am plânge pentru că nu găsim întrerupătorul. A căuta întrerupătorul este primul pas către..lumină. Dacă doar plângem absenţa luminii, lumina nu are cum să vină în interiorul nostru, iar acesta este un loc în care nimeni altcineva nu poate găsi întrerupătorul şi nimeni nu poate aprinde lumina în locul nostru. Sufletul este o cameră extraordinar de intimă; numai noi avem acces deplin în ea. Noi suntem liberi să facem orice. Să plângem absenţa luminii, or să căutăm întrerupătorul. Să ne lamentăm pentru tot ce ne lipseşte, or să sperăm că vom găsi şi vom putea avea multe dintre lucrurile pe care ni le dorim.

Atitudinea noastră interioară descrie modul în care ne comportăm cu noi înşine. Cât suntem de violenţi în “palatul divin” în  care locuim, cât suntem de frumoşi, or de buni cu noi înşine, cum ne gândim la noi şi cum căutăm ceea ce dorim pentru noi? Când vrem fericire, dar suntem conştienţi de suferinţă este ca atunci când am vrea să prindem un post de muzică a sferelor pe frecvenţa unui post de manele. Degeaba vrei muzica sferelor, dacă mintea este cuplată la postul de manele. Pentru a  schimba lungimea de undă trebuie să faci ceva; mai întâi să-ţi doreşti muzica sferelor. Apoi, să răsuceşti butonul cu mâna, pentru a căuta frecvenţa dorită. Să înţelegi că, până ajungi la frecvenţa muzicii sferelor se poate să asculţi tot soiul de ..bârâituri, de cârâituri., de muzică havy metal, să întîlneşti emisiuni despre extratereştri, or despre Produsul Intern Brut. Nu prinzi postul fericirii dintr-un foc nici dacă ştii precis frecvenţa. Tot treci prin coclaurii altor frecvenţe. Dar, este important să ştii precis că postul tău există. Nu te apuci de plâns înainte de a ajunge la el. Nu ţi-e frică, nu te îndoieşti de existenţa lui. Ştii că îl găseşti şi ..ai răbdare până ajungi acolo. Cam acesta ar fi şi drumul vieţii noastre interioare. Cam aşa ar fi minunat să ne comportăm cu noi înşine atunci când vrem ceva diferit de ceea ce avem în prezent. Nu avem fericire, dar ştim că o putem avea. Nu avem o iubire, un partener, o slujbă, dar s-ar putea să avem toate acestea. Înţelegem că trebuie să mişcăm butonul, că ne vom întâlni cu diferite zgomote pe traseu, dar ce contează?

Ceea ce dorim este undeva. Să avem răbdare. Vom găsi. Este destinul nostru să găsim. Este un exerciţiu de încredere pe care îl putem face de câte ori ne simţim în infern, or trăim sentimentul că  ceva ne lipseşte. Căci, dacă ceva ne lipseşte cu adevărat, aceasta este “credinţa”. Credinţa că ceea ce ne dorim există. Ce dacă ascultăm manele acum? Ce dacă ele au un succes nebun? Nu trebuie să dispară manelele pentru ca noi să ascultăm muzica sferelor. Nu trebuie să dispară nimic din ce ne lipseşte acum, afară de jalea noastră,  care este credinţa în faptul că ceva ne lipseşte. Când credem că nu avem, nu putem avea. Când credem că suntem nefericiţi, nu putem fi fericiţi. Iar noi avem cu mult mai mult exerciţiul credinţei în suferinţă, decît pe acela al credinţei în fericire, dar putem inversa lucrurile, iar asta ne poate schimba viața.