Frisoane

“Credeţi în Dumnezeu ?” întreabă judecătorul înainte ca martorul să depună jurământul. “Nu, doamna preşedintă,  nu mai cred. Am avut un accident vascular cerebral şi de atunci mi-am pierdut credinţa”, răspunde bărbatul din faţa  magistratului. Este trecut de cincizeci de ani şi vorbeşte moale, cu pauze lungi între cuvinte. Boala l-a dărăpănat, se simte în fiecare gest. Rezistă anevoie în picioare, cu mâinile agăţate strâns de pupitru. Mă încurcă niţel mărturisirea, fiindcă suferinţa,  ştiam eu, apropie omul de divinitate, nu îl depărtează. În durere, făptura umană descoperă evlavia, vecinătatea  sfinţilor, şi ia calea bisericii. De data aceasta, insul pocit nitam-nisam de nenoroc a ales să se despartă de Cel de Sus. Păi, ce era să facă, nu El i-a trimis nenorocirea ? Cum să uite că într-o clipă numai a ajuns aproape legumă, cum ? Altul i-ar fi mulţumit zi şi noapte că L-a salvat din marea încercare, chiar dacă supravieţuirea presupune umilinţă. Martorul acum ateu a înţeles să se revolte şi să-l înfrunte pe Atotputernicul, căci acolo se hotărâse mutilarea destinului său. Înainte de clipa aia nenorocită era sănătos şi vânjos, milostiv şi generos, nu hulise vreodată rânduielile creştine, aşa încât nu pricepea în ruptul capului ce vină trebuia să plătească. Trăise cu convingerea că  fapta bună va atrage întotdeauna răsplată pe măsură, dar se înşelase. Şi de aceea nu mai găsea în sinea lui resurse să ierte nedreptatea ce-i stricase sufletul şi trupul.

Vine o zi în care simţi o stranie senzaţie. Se face că sufletul ţi se mută în alt corp, din  ce în ce mai ostenit. Toate devin amintiri, sprinteneala de altădată, robusteţea, rezistenţa, prospeţimea, toate ! Noua carcasă îţi e străină şi ostilă, refuză cu încăpăţânare să-ţi intre în voie. Este şi nu este a ta. O iei cu binişorul, dar degeaba, nu dă niciun semn că ar ceda. Te recunoşti cu greutate, cu strângere de inimă şi, deodată, te posomorăşti. Revelaţia te sperie, de-aici înainte vei fi silit să-i înghiţi toanele, hachiţele, nu există cale de împăcare. Cândva, efortul fizic nu însemna durere, inima îl primea ca pe o dulce desfătare. Acum gâfâi zgomotos, cadenţa respiraţiei îţi secătuieşte forţele. E musai să-ţi drămuieşti gesturile şi mişcările, să înveţi supravieţuirea în porţii  din ce în ce mai mici. Mâncărurile de  odinioară, cu puţine excepţii, îţi provoacă greaţă,    disconfort, şi de aceea începi uşor, uşor, să renunţi la ele. Medicul îţi  prescrie renunţarea aproape la orice. În schimb, descoperi că în tine sălăşluiesc puzderii de boli care mai de care. Pastilele stau în permanenţă pe noptieră, ca nu cumva să uiţi că a sosit  timpul  achitării facturii exceselor din tinereţe. Pe nesimţite, trupul ia în stăpânire sufletul şi-l urâţeşte. Carnea îmbătrâneşte mai repede decât inima, devenită cu vârsta... cord. Ca şi inimoşii de demult, ajunşi  bieţi...cardiaci. După o etate eşti  obligat să vieţuieşti în suportare reciprocă cu propriul  tău corp, şi aşa te afunzi în blazare.

Scandalul provocat de biserică şi presă la înmormântarea regizorului Sergiu Nicolaescu m-a lămurit  definitiv. N-am greşit cu nimic, dimpotrivă, alegând să mă despart de lumea asta ulceroasă  prin porticul cremaţiunii. Ce altceva purifică mai bine ca focul ? Eu nu cunosc, poate voi. Pământul e toxic de la atâta  otravă aruncată de om. Şi, oricum, n-aş fi silit să  suport suflarea păcătoasă a preoţilor şi sporovăiala lor despre eroi din ţări  îndepărtate, străini de neamul meu românesc. Cândva,  la tinereţe, am participat la câteva exhumări. Ştiţi ce se alege  de trupul vostru ? Sfârşeşte cuib de viermi, zeamă puturoasă şi oase descărnate. Într-o  groapă  ce a aparţinut altora  înainte, nici măcar a ta, halal  intimitate şi linişte postumă !  În plus de asta, nici nu te mai oferi, neajutorat şi captiv, curiozităţii morbide a vulgului, ahtiat să cerceteze  mortul. “Ai văzut, bă, ce naşpa era ? l-a scofâlcit de tot moartea ! Şi ce pantofi ieftini, păcat de costum ! Frate, mi se pare că aia  cu părul roşcat i-a fost amantă, am auzit  eu odată !  Fi-su, ăla cu ochelari fumurii, nu prea l-a plâns, nu i-o fi lăsat destul ? Hai, bă, să ne tragem în poză cu el, că  dă bine la colecţie !” Ce ţi-ar mai auzi urechile de vată, întins de pomană în sicriu ! Pe când în cuptorul încins eşti doar tu cu tine, ferit de ochii sălbăticiţi ai mulţimii dedate destrăbălării morbide.