Fugind de lumea care nu iubeşte

Actorul Constantin Codrescu "a strigat" – cred eu – în interviul publicat ieri de Jurnalul Naţional: "Vă repet, am uitat să iubim! Asta e cea mai mare tristeţe a mea. Din cauza ei am fugit. Acolo unde m-am retras, am sentimentul că cei din preajma mea mă iubesc. Florile, pomii, vietăţile, ochii celor dragi… Asta e forma mea de dezertare din lumea asta, de autoapărare. Am încercat să fac faţă competenţiei şi n-am reuşit, pentru că lupta se poartă cu nişte mijloace pe care eu nu le am. (…) Ne învârtim prin­tre subtilităţile dintr-un joc ab­surd, în care am uitat să iubim. Pe chestia asta Dumnezeu e foarte su­pă­rat pe noi". Spun că-i un strigăt în acest interviu (pe mine m-a impresio­nat), unul care merită auzit şi înţeles, unul care trebuie propagat, cu sco­pul trezirii şi al reconoaşterii unei va­lori pe care o pierdem în civilizaţia de consum: iubirea.

Nu-i vorba despre emoţia pe care o căutăm în diferitele expresii ale re­la­ţiilor cu sexul opus, cât despre iu­birea ca mod de a fi, a exista. Despre acea stare de spirit din care s-a născut arta, marea cultură, civilizaţia, muzi­ca înălţătoare, visele cele mai frumoa­se ale oamenilor şi relaţiile durabile. Dacă dragostea nu se manifestă în relaţiile noastre de zi cu zi, toate valorile după care tânjim riscă să cadă pre­cum popicele. Sărăcia, cum spu­nea şi actorul Constantin Codrescu, este expresia suferinţei morale, int­e­rioa­re, a existenţei fără iubire. Pră­bu­şirea economică este o consecinţă a sărăciei emoţionale, asta o spun şi unii dintre cei mai mari înţelepţi ai lumii. Sărăcia economică este expresia unei conştiinţe sărace, a unei stări de alterare a sentimentului iubirii. Să­răcia este starea din care lipseşte sentimentul pur al prieteniei şi al bucuriei de a fi împreună. O asemenea situaţie are consecinţe în toate domeniile de existenţă umană, căci dacă ne leagă interesul pentru ceva anume, nu mai dăruim, cât aşteptăm doar să primim. Darul se transformă într-o "reciprocitate obligatorie", de ti­pul: "ti-am dat, acum să-mi dai ce­va", "am venit la tine în vizită, e rândul tău să vii". În spitale, ni se dă asistenţă medicală, iar noi ne simţim obli­gaţi să plătim ceea ce am primit şi altfel decât prin contribuţiile legale. Pa­ra­zitul acesta al "reciprocităţii obliga­torii" roade prin toate sistemele, prin toate cotloanele şi noi credem că-i doar un comportament inofensiv.

Dar ar putea fi ceea ce Codrescu a numit "lipsa de iubire", acea stare care-l face pe Dumnezeu supărat pe noi. Poate că supărarea lui Dumne­zeu este doar metaforă, căci dacă ar fi ca Dumnezeu să se supere cu ade­vă­rat, cu siguranţă ar fi în depresie continuă. De fapt, noi suportăm consecinţele unei afectivităţi întrerupte, dacă nu dispărute sau ale neîn­ţe­le­ge­rii rolului pe care-l are căldura uma­nă în toate domeniile existenţei. Iubirea trebuie să devină religia omului şi nu doar la nivel declarativ; ea poate păşi în existenţă, ea trebuie ex­pri­mată şi coborâtă în faptele noastre, în comportamente, în atitudini, în tot ce ni se întâmplă. Căci lumea riscă să devină diabolică fără iubire. Ea nu mai poate dărui, nu mai poate simţi re­cunoştinţa, iar "mulţumesc" ră­mâ­ne un automatism şi nu o stare autentică a sufletului. Lipsa dragostei ne sfrijeşte sufletul şi ne îngheaţă mintea în tipare de suferinţă. Poate nu întâmplător OMS prezice că depresia va fi principala cauză de boală în anul 2020 în lumea întreagă. Întrebarea este: avem metode să ocolim acest diag­nostic fatalist, avem puterea să ne întoarcem la energia firească a iubirii, în umbra căreia se ascunde reme­diul pentru sărăcia sufletului, dar şi pentru sărăcia economică? Aş spune "da", dar să auzim strigătele de dispe­rare ale celor care au conştientizat tragicul prăbuşirii valorilor o dată cu îndepărtarea omului de natura sa afectuoasă. Să auzim aceste strigăte, dar să nu ne rezumăm doar la "au­zi­rea cu urechile fizice". Dacă oamenii ajung să se izoleze din pricina lipsei de iubire a semenilor înseamnă că ei se află într-o stare de iubire pe care o pot reflecta doar "florile, ochii celor dragi şi vietăţile". Dacă noi nu putem iubi ca florile, ca vietăţile şi nu putem privi un alt om ca pe unul drag contribuim la izolarea iubirii şi a celor care o pot simţi. Căci iubirea (şi oa­me­nii care iubesc) este prezentă în lu­me, în cei din jurul nostru atâta vre­me cât are pe cine şi ce să reflecte. Iu­birea din noi este oglinda în care se pri­vesc cei care iubesc şi, dacă ei văd în oglindă un chip străin de dragoste, trebuie, este obligatoriu să se izoleze pentru a supravieţui. Căci în lume ei nu au oglindă şi dacă nu te vezi în altul, atunci eşti singur, singur…