Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Actorul Constantin Codrescu "a strigat" – cred eu – în interviul publicat ieri de Jurnalul Naţional: "Vă repet, am uitat să iubim! Asta e cea mai mare tristeţe a mea. Din cauza ei am fugit. Acolo unde m-am retras, am sentimentul că cei din preajma mea mă iubesc. Florile, pomii, vietăţile, ochii celor dragi… Asta e forma mea de dezertare din lumea asta, de autoapărare. Am încercat să fac faţă competenţiei şi n-am reuşit, pentru că lupta se poartă cu nişte mijloace pe care eu nu le am. (…) Ne învârtim printre subtilităţile dintr-un joc absurd, în care am uitat să iubim. Pe chestia asta Dumnezeu e foarte supărat pe noi". Spun că-i un strigăt în acest interviu (pe mine m-a impresionat), unul care merită auzit şi înţeles, unul care trebuie propagat, cu scopul trezirii şi al reconoaşterii unei valori pe care o pierdem în civilizaţia de consum: iubirea.
Nu-i vorba despre emoţia pe care o căutăm în diferitele expresii ale relaţiilor cu sexul opus, cât despre iubirea ca mod de a fi, a exista. Despre acea stare de spirit din care s-a născut arta, marea cultură, civilizaţia, muzica înălţătoare, visele cele mai frumoase ale oamenilor şi relaţiile durabile. Dacă dragostea nu se manifestă în relaţiile noastre de zi cu zi, toate valorile după care tânjim riscă să cadă precum popicele. Sărăcia, cum spunea şi actorul Constantin Codrescu, este expresia suferinţei morale, interioare, a existenţei fără iubire. Prăbuşirea economică este o consecinţă a sărăciei emoţionale, asta o spun şi unii dintre cei mai mari înţelepţi ai lumii. Sărăcia economică este expresia unei conştiinţe sărace, a unei stări de alterare a sentimentului iubirii. Sărăcia este starea din care lipseşte sentimentul pur al prieteniei şi al bucuriei de a fi împreună. O asemenea situaţie are consecinţe în toate domeniile de existenţă umană, căci dacă ne leagă interesul pentru ceva anume, nu mai dăruim, cât aşteptăm doar să primim. Darul se transformă într-o "reciprocitate obligatorie", de tipul: "ti-am dat, acum să-mi dai ceva", "am venit la tine în vizită, e rândul tău să vii". În spitale, ni se dă asistenţă medicală, iar noi ne simţim obligaţi să plătim ceea ce am primit şi altfel decât prin contribuţiile legale. Parazitul acesta al "reciprocităţii obligatorii" roade prin toate sistemele, prin toate cotloanele şi noi credem că-i doar un comportament inofensiv.
Dar ar putea fi ceea ce Codrescu a numit "lipsa de iubire", acea stare care-l face pe Dumnezeu supărat pe noi. Poate că supărarea lui Dumnezeu este doar metaforă, căci dacă ar fi ca Dumnezeu să se supere cu adevărat, cu siguranţă ar fi în depresie continuă. De fapt, noi suportăm consecinţele unei afectivităţi întrerupte, dacă nu dispărute sau ale neînţelegerii rolului pe care-l are căldura umană în toate domeniile existenţei. Iubirea trebuie să devină religia omului şi nu doar la nivel declarativ; ea poate păşi în existenţă, ea trebuie exprimată şi coborâtă în faptele noastre, în comportamente, în atitudini, în tot ce ni se întâmplă. Căci lumea riscă să devină diabolică fără iubire. Ea nu mai poate dărui, nu mai poate simţi recunoştinţa, iar "mulţumesc" rămâne un automatism şi nu o stare autentică a sufletului. Lipsa dragostei ne sfrijeşte sufletul şi ne îngheaţă mintea în tipare de suferinţă. Poate nu întâmplător OMS prezice că depresia va fi principala cauză de boală în anul 2020 în lumea întreagă. Întrebarea este: avem metode să ocolim acest diagnostic fatalist, avem puterea să ne întoarcem la energia firească a iubirii, în umbra căreia se ascunde remediul pentru sărăcia sufletului, dar şi pentru sărăcia economică? Aş spune "da", dar să auzim strigătele de disperare ale celor care au conştientizat tragicul prăbuşirii valorilor o dată cu îndepărtarea omului de natura sa afectuoasă. Să auzim aceste strigăte, dar să nu ne rezumăm doar la "auzirea cu urechile fizice". Dacă oamenii ajung să se izoleze din pricina lipsei de iubire a semenilor înseamnă că ei se află într-o stare de iubire pe care o pot reflecta doar "florile, ochii celor dragi şi vietăţile". Dacă noi nu putem iubi ca florile, ca vietăţile şi nu putem privi un alt om ca pe unul drag contribuim la izolarea iubirii şi a celor care o pot simţi. Căci iubirea (şi oamenii care iubesc) este prezentă în lume, în cei din jurul nostru atâta vreme cât are pe cine şi ce să reflecte. Iubirea din noi este oglinda în care se privesc cei care iubesc şi, dacă ei văd în oglindă un chip străin de dragoste, trebuie, este obligatoriu să se izoleze pentru a supravieţui. Căci în lume ei nu au oglindă şi dacă nu te vezi în altul, atunci eşti singur, singur…
Citește pe Antena3.ro
