Gândirea de tinichea

Conferinţa de presă de duminică, de la Guvern, a lui Traian Bă­sescu e atacată şi comentată în fel şi chip, nu pentru că am fi avut de-a face cu ceva surprinzător, ci dimpotrivă. Preşedinte­le abia îşi face încălzirea, în încercarea lui de a ne spune un lu­cru simplu: "Singura parte a statului care funcţionează sunt eu.

În aceste condiţii, mai merită să discutăm despre alegeri?". Această strategie luminoasă îl va face ca, în lunile ce urmează, să atace şi să şubrezească toate partidele, inclusiv pe al său, pen­tru că Traian Băsescu îşi propune să candideze la Preşe­din­ţie nu ca expresie a unui curent politic, ci tocmai împotriva lor.

Dacă părăsim o clipă acest spaţiu polemic şi deja foarte încins, ne putem întreba cum se vede gestul preşedintelui din perspectiva cuiva atent, dar calm. Aşa cum sunt, de pildă, reprezentanţii mediului de afaceri, intern şi extern, ai pieţelor private de capital, ai unor instituţii partenere, cum ar fi FMI, UE sau Banca Mondială. Pentru că toate aceste organisme urmăresc constant evoluţiile politice de la Bucureşti.

Cred că a fost evident, din această perspectivă, că duminică am dat un serios semnal de slăbiciune. Am transmis ima­ginea periculoasă a unui Guvern fără autoritate şi competenţă, aflat la totala dispoziţie a cuiva cu autoritate şi cu încă şi mai puţină competenţă. A unei admi­nistraţii centrale impredictibile, aflată la cheremul unui om care transmite semnale în totală dezordine.

Observatorii despre care vorbim au o anumită experienţă, au repere şi pot aprecia ceea ce se petrece acum în România în funcţie de alte tipare, asemănătoare, din alte ţări. Pentru că această manieră de a fi preşedinte co­respunde numai unei anumite zone, din spaţiul CSI, cu precădere Belarusului, republica cea mai izolată din Europa. Admit, însă, există şi o diferenţă. În ge­neral, în ţările despre care vorbesc, legea permite şefului statului să se amestece în orice. La noi nu-i permite, dar, după cum se ştie, nu legile sunt preocuparea de căpătâi a lui Traian Băsescu.

Nu pot să trag cortina peste episodul de duminică fără să pun totuşi o întrebare. Până acum o săptămână, preşe­dintele avea o adevărată obsesie în legătură cu pactul pentru învăţământ, pe care l-a propus şi la care se referea ori de câte ori îi convenea, citându-l în toate felurile, în toate situaţiile în care se potrivea sau nu. Or, acel pact vorbea limpede despre moder­nizarea învăţământului şi apropierea lui treptată de standardele europene. Adică de ţări unde funcţionează Sorbona, Oxford sau Heidelberg.

Duminică, domnia-sa ne-a comunicat că învăţământul românesc trebuie să dea lumii tinichigii şi chelneri.
Ne-a făcut să ne închipuim şcoala de mâine, când la prima oră elevii bat cu ciocanul în obiecte de tablă pentru ca la ora următoare să poarte prin clasă, cu graţie, oale cu supă fierbinte. N-o să insist acum asupra faptului că astfel de calificări, altfel perfect onorabile, se fac după terminarea unor ani din sistemul de învăţământ propriu-zis, în instituţii specializate. Că şco­lile de chelneri, de pildă, pot fi organizate mai ales sub patronajul Ministerului Turismului. Şi o să mă fac că nu văd că, la vreme de criză, nu-ţi lipsesc, de regulă, tinichigiii, ci locurile de muncă pentru ei.

Dar n-am cum să nu constat că filosofia învăţământului, la Traian Băsescu, seamănă acum, ca două picături de apă, cu cea a lui Nicolae Ceauşescu. Aplicate începând cu anii '70, acestea au fost ideile care au distrus, treptat, şcoala românească, mai ales la nivel liceal. Am putea merge iar în această direcţie, când toată Europa investeşte în cercetare şi performanţă? Când toţi încearcă să formeze generaţii cât mai educate, noi facem eforturi pentru ca generaţia de mâine să fie una de tinichigii?