Gaudi

Vânătoarea aceasta este la în­demâna oricui. Nu este ea chiar o vânătoare, trofeele rămânând deopotrivă vii şi la locul lor. Estetica spectacolului din cotloanele acestei mărunte jungle nu este însă cu nimic mai prejos decât cea pe care o găsesc aventurierii  savanei, ori cei ai pădurii ecuatoriale. Ba chiar aş putea spune că, pentru ochi şi cuget, este uneori deasupra acesteia. Iar starea de plăcută tensiune - "adrenalina" cum e botezată nepotrivit mai nou - acest atribut obli­gatoriu al aventurii, se naşte din cu totul alte surse şi motive, neaşteptat, fără a fi însoţită de amăgitoarea şi amara satisfacţie a învingătorului cu puşca. Şi nici de frică sau de risc. Uti­mul soldându-se, în cel mai rău caz, cu regretul unei imagini ratate. Fiindcă despre fotografie scriu.

Jungla cu pricina se află pentru unii norocoşi în grădina dindărătul casei ori, pentru cei mai hotărâţi, în  vreo pădure. Plecarea spre astfel de locuri nu e decât dovada speranţei, iar drumul, trecând prin poieni,  întâmpină drumeţul cu mă­runtul univers al feluritelor gâze, mi­şunând prin ierburile necosite. Bondari greoi aterizând în movul florilor de scai, lăcuste roşcate  zburând cu zvon meta­lic, asemenea unor elicoptere greoaie şi neîndemânatice, câte un co­saş uriaş, răşchirându-şi picioarele în cele patru zări, gata-gata să şi le frângă într-un umblet şovăielnic spre nicăieri, minusculi melci în escaladă, porniţi în cucerirea unei tije vegetale de o şchioapă - aventura vieţii lor -  şi, asemenea paletei unui acuarelist nebun, dar ordonat,  fluturii - rari, tot mai rari de ceva vreme! - sunt câteva oferte pe care soarele le face celui  dispus să îşi cufunde obiectivul foto în jungla ce nu-i trece de  genunchi. Iar exploziile roşii din zmeurişuri şi, în pragul nopţii, pajiştile unde, cu sutele - asemenea unor conştiincioase şi mărunte lampioane, se aprind margaretele, sunt tot atâtea pricini de zăbavă.

Un desiş verde în care viaţa forfoteşte abitir, cu nesaţul - ultimativ parcă - generat de nesiguranţa zilei de mâine, de efemerul care, în această lume pitică, rămâne cel mai strict adevăr.

Pe el l-am zărit într-un târziu, ascuns sub acoperişul nemaipomenitei construcţii. Şi, graţie ei, l-am botezat Gaudi, deşi nu era decât locuitorul edificiului. Dar edificiul părea făurit de luminosul artist. Aveam sub ochi însă - iar obiectivul "macro îmi contura detaliile - nu rezultatele fanteziei lirice a acestui om liber, nu soluţiile estetice şi funcţionale totodată, pe care el le concretizase în piatră, ciment şi faianţă, furând formele naturii vegetale şi animale, ci chiar formele naturii, vii cât se poate, pulsându-şi sevele în pereţii fragilei locuinţe. Prin lentile vedeam opera mâinii Marelui Creator - cel care îl inspirase şi pe Gaudi - şi, în vreme ce ima­ginile se adunau în memoria aparatului, înţelegeam întâmplarea. Cum nu se poate mai firească.

Începutul acesteia era departe, dar m-am mulţumit cu clipa în care, din fagul bătrân, în toamna sa ultimă, s-a desprins o frunză. Fusese o zi fără vânt şi frunza gălbui-roşcată s-a culcat lin, nu departe de trunchiul celui care o născuse şi pe care îl hrănise. Ploi mucede i-au înfrânt culorile, i-au muiat nervurile, pregătind-o pentru întoarcerea în Pământ. Frigul, înstăpânit devreme, a uscat însă locul, iar ninsorile, aşezând mereu omături noi, au troie­nit frunza cufundând-o în beznă rece. Şi au păstrat-o întreagă. Târziu a venit soarele. Puţin câte puţin, acoperişul zăpezii s-a subţiat până când o lumină caldă a străbătut  pojghiţa de gheaţă. Timid. A fost destul pentru ca semninţele noii vieţi să îi simtă chemarea. Un fir de iarbă a ţâşnit din glie, un altul i s-a alăturat. Ceva însă părea să le zădărnicească drumul. Era ea, frunza, încă apăsată de ultima nea. Împreună, firele verzi şi-au proptit suliţele  din creştet în povara  aceea jilavă  şi au învins-o. I-au străbătut trupul şi, ieşind la lumină, au prins gustul înălţimii. Au crescut o vreme aşa, străbătând strâmtoarea frunzei moarte, până când zăpada s-a topit cu totul. Uşoară şi uscată de acum, frunza nu s-a mai opus zborului. A rămas în voia noilor seve, ridicându-se pentru a doua oară de la pământ. O şansă unică în lumea frunzelor... El a ajuns acolo din întâmplare. I-a plăcut adăpostul ce-l ferea de ploaie, a înţeles că în acel loc îşi putea întinde capcanele pentru zburătoare. Şi s-a făcut stăpân. Aşa l-am descoperit eu pe Gaudi. Îşi întinsese înşelătoarele punţi de mătase şi oţel în jurul fragilei arhitecturi vegetale şi aştepta. Nu pe mine. Eu am fost doar norocosul întâlnirii.

Pe Gaudi, dilatând timpul între liniile sinuosului său univers, l-am mai găsit acolo încă două zile la rând. Apoi a dat o ploaie năpraznică, s-a trezit vântul şi o grindină rece s-a abătut peste păduri. Şi în locul ştiut nu am mai găsit nimic.