Gelozie...

”Cum se naşte gelozia? Nu gelozia este rădăcina. Să spunem că iubeşti o femeie. Vrei să o posezi de teamă că mâine s-ar putea duce la altcineva. Teama zilei de mâine distruge fericirea zilei de azi şi aşa se naşte un cerc vicios. Dacă fiecare zi este distrusă din cauza zilei de mâine, mai devreme sau mai târziu, partenera va căuta într-adevăr pe altcineva, căci tu devii insuportabil. Iar când va pleca de la tine, te vei amăgi, spunându-ţi că ai avut dreptate să fii gelos. În realitate, gelozia ta a dus la acest deznodământ”, spune Osho în cartea sa ”Emoţiile”(Ed. Mix). Gelozia e otrăvitoare, poate una dintre cele mai otrăvitoare emoţii omeneşţi. Ea distruge relaţiile, niciodată nu construieşte vreo relaţie, nu are în ea nimic frumos şi, cum spune Osho, e doar un semn că iubirea lipseşte. Gelosul e posesiv, e un mare doritor de putere, care sfârşeşte prin a dezvălui că-i din cale afară de slab şi, mai mult, nu-şi conştientizează deloc slăbiciunea. Gelozia, caracterizată de Osho drept o stare stupidă, îl duce pe gelos direct în suferinţă; până şi privirea celui iubit e măsurată, urmărită, supravegheată. Din pricina unei simple priviri se ivesc discuţii interminabile, iritare şi dezmăţ de cuvinte regretabile; gelosul îşi oboseşte partenerul în aşa fel încât acesta sfârşeşte prin a dori să fugă, pur şi simplu. Că lipseşte iubirea din lăuntrul gelosului e din cale afară de limpede; nu doar iubirea pentru celălalt e stinsă, cât mai degrabă lipseşte iubirea de sine. Căci, cum ai putea crede că se iubeşte pe sine cineva care se chinuie, care îşi ascultă propriile gânduri distructive, otrăvitoare, fără să şi le pună o clipă măcar sub semnul întrebării, fără să facă ceva cu starea sa, fără să înţeleagă, în cele din urmă, că starea proprie e o problemă mai mare decât...faptul că partenerul ar putea să-l părăsească?

Frica de a fi părăsit, frica de separare, frica de abandon se poate să se ascundă în gelozie. Frica de a fi trădat, înşelat, abandonat: iată care ar putea fi motorul ascuns al geloziei, al răului interior, ce se îngemănează şi atinge multe alte emoţii negative, le antrenează chiar pe toate. Gelozia antrenează frică, mania, invidia, ura, tristeţea, frustrarea, posesivitatea şi tocmai pentru că atrage după ea atâtea emoţii, gelozia se poate să ascundă o problemă mai largă şi să-i ceară gelosului, de fapt, o transformare amplă, să-i ceară o creştere autentică, o schimbare de sine. Modul lui de a gândi, de a interpreta, de a înţelege trebuie reevaluat complet şi refăcut, precum o clădire veche, care se va prăbuşi fără să fie refăcută din temelii. Tocmai pentru că gelozia cere transformare radicală de sine este atât de greu de vindecat şi, în unele cazuri, imposibil. Gelosul crede că cel ce trebuie să se schimbe este partenerul său, dar experienţa arată că, oricât s-ar schimba celălalt, gelosul provoacă, incită, interpretează şi duce întotdeauna relaţia sa către distrugere. Scenariul din trecut – acela că el este trădat şi părăsit – trebuie să se înfăptuiască; gelosul e o victimă. În realitate, în el trăieşte ”un copil traumatizat”, care are nevoie de vindecare. În el, acel copil a fost părăsit sau a interpretat că s-a întâmplat una ca asta, iar scenariul abandonului, al trădării, al neîncrederii în sine, al lipsei de iubire se repetă până când conştienţa, înţelegerea şi dorinţa de a se iubi pe sine îl mişcă din scenariul inconştient al ”celui părăsit”. Cel mai fantastic aspect psihologic în gelozie este, aş zice, faptul că gelosul a ”părăsit”, ”a trădat”, ”a abandonat”, dar e inconştient de asta. Frica de ceea ce-ţi poate face altcineva e, în această ipostază, frica de ceea ce poţi să faci tu însuţi, frica de propria instabilitate şi frica de propria indecizie. O întoarcere sinceră către sine, o analiză a propriilor fapte din trecut, precum şi o evaluare a modului de a gândi, dar şi a impactului pe care-l are acest mod de a gândi şi a ne comportă asupra vieţii personale sunt remedii puternice pentru gelozie. Dacă chiar am fost abandonaţi sau părăsiţi cândva avem nevoie să privim cu înţelegere şi cu iertare către persoanele care ne-au părăsit, acceptând, în acelaşi timp, că acum depinde de noi să ne facem iubiţi, iar treaba noastră este chiar asta, să iubim şi să ne comportăm în aşa fel încât chiar să fim iubiţi.