Gesturi

 „La ce ne folosim mâinile?”, se întreba, retoric  desigur, Montaigne, prin 1569, în „Apologia lui Raimond Sebond”. Şi tot el îşi răspundea: „Oare nu cerem şi nu rugăm, promitem şi explicăm, chemăm şi alungăm, primim şi ne luăm rămas bun, ameninţăm, refuzăm, admirăm, numărăm, mărturisim, ne pocăim, ne temem, ne ruşinăm, ne îndoim, instruim, comandăm, iertăm, insultăm, dispreţuim, înjurăm, lăudăm şi aplaudăm, binecuvântăm, umilim, batjocorim, ne împăcăm, recomandăm, ne arătăm bucuria, ne plân­gem, ne manifestăm su­fe­rinţa, disperarea, interzicem, cerem tăcere şi exprimăm uimire şi câte altele? Atât de bine şi atât de apăsat, încât ele, mâinile, ar putea rivaliza cu vorbirea!”.

Această răsunătoare listă apare şi la începutul celui de al doilea capitol al cărţii lui Angus Trumble: „Degetul – mod de întrebuinţare”. Proza lui Montaigne este foarte convingătoare, dar omite un detaliu esenţial, gesturile sunt specifice unei culturi anume. Un englez de modă veche ar putea trece prin viaţă ţinându-şi mâinile în buzunare. El este receptor de gesturi doar la bi­serică, atunci când primeşte binecuvântarea preotului, pe terenul de sport, unde are obligaţia de a respecta semnele făcute de arbitru, şi în trafic, unde îi ascultă pe poliţişti sau este insultat de pietoni, ciclişti şi alţi şoferi.

Trăim într-o epocă în care sunt foarte rare asocierile dintre marile personalităţi şi vreun gest specific, un exemplu la îndemână rămâne Churchill cu degetele ridicate în semnul semnificând victorie. Din punct de vedere strict geografic, trăim într-o mare sărăcie de semne, gesticulaţia este încă înfloritoare în Italia (corni, mano fica, minaccia) şi în Orient. Degetele mai au însă mult de lucru datorită invenţiilor unor oameni ca Louis Braille (alfabetul pentru nevăzători) şi abatele de l’Epee, cel care a perfecţionat comunicarea prin semne destinate surdomuţilor. Dar nu mai ştim să numărăm pe degete până la un milion, aşa cum ştiau neguţătorii din Roma antică – semnul pentru milion consta în împreunarea mâinilor cu degetele înlănţuite.

Autorul ne dă să înţelegem că anumite ordine călugăreşti, precum Benedictinii, Cistercienii şi Trappistii, supuse unui jurământ al tăcerii, au pus la punct un limbaj gestual foarte sofisticat. Consi­derat drept cel mai inventiv, codul de la Cluny conţine semne specifice pentru: „diferite feluri de pâine, legume, peşte, fructe, alte alimente, mirodenii, lichide, vase, haine, cărţi, categorii sociale (de la sătean la episcop), clădiri, unelte”. O metodă foarte inspirată de a păstra contactul cu realitatea cotidiană şi cu vorbitorii de alte limbi!

Filozoful, poetul, romancierul, umanistul şi medicul Raymond Tallis numeşte mâna: „unealta tuturor uneltelor”, iar Trumble nu ezită să sublinieze faptul că structura mâinii umane ne oferă un loc unic printre celelalte creaturi. Să nu uităm că înainte de re­voluţia industrială orice fel de muncă era în esenţă muncă ma­nuală, şi asta face şi mai remarcabile miraculoasele realizări în agricultură, construcţii şi arte, rod al celor zece degete.

Putem afla foarte multe despre mănuşi, ideale pentru apărarea preţioaselor mâini. Xenophon îi privea pe persanii efeminaţi care purtau mănuşi pe vreme friguroasă cu un dispreţ amuzat, la fel ca suporterii britanici care sunt uimiţi de jucătorii francezi de fotbal, şi ei adepţii acestui obicei. Un evident declin în folosirea mănuşilor, la femei, desigur, a fost declanşat de utilizarea lacului de unghii. În căutarea unghiei perfecte, în formă de alună, au apărut şi nu­me­le „moderne” ale miraculoasei substanţe: „goliciune inocentă”, „pasiune roz” şi foarte ambivalentul „nu crede ce vezi”! 

Ceva mai departe de cosmetică şi mai aproape de problemele serioase este capitolul care se ocupă de locul simţului tactil în ie­rarhia senzorială. Aristotel îl considera inferior vederii, auzului, gustului şi mirosului, folosind ca argument faptul că şi fiinţe primitive, bureţii, de pildă, beneficiază de organe tactile. Şi tot el spune că nu poţi apuca ceva mai mare decât propria mână sau să faci paşi mai mari decât îţi permit propriile picioare.

Lipsesc observaţii asupra folosirii degetelor la acţionarea tutu­ror obiectelor electrice şi electronice care ne înconjoară. Aşa cum lipsesc şi referirile la tot felul de gesturi, ale dirijorului de orchestră, ale regizorului de platou sau ale controlorului de zbor de pe puntea unui portavion. Primim un mic premiu de consolare, aflând că există o ştiinţă care se ocupă de folosirea mâinilor în retorică, numită chironomie. Oratorii se vor bucura.