Ne sunt dragi, deşi de unele ne este tare teamă. Ochii lor au puterea de a vorbi o extraordinară limbă. Fie că vorbim de un ghemotoc alb, negru sau maro, căţeii ne arată că, uneori, „cu cât ne cunoaştem mai bine prietenii, cu atât ne iubim mai mult câinele”...
Călcând uşor asfaltul încins, aud un lătrat ce devine din ce în ce mai puternic, creându-mi fiori în întreg trupul. Când întorc capul, un câine (aparent) nervos se îndreaptă cu paşi repezi spre mine. Încerc să-l ignor, simţindu-mă în siguranţă datorită gardului înalt dintre noi. Când, ce să vezi? Maidanezul urcă în două labe gardul ce ne desparte, afişând o imensă bucurie. Parcă ne-am fi întâlnit nu pentru prima dată, ci pentru a 20-a oară. Până să reacţionez în vreun fel, realizez că el mă lătra ca să-mi atragă atenţia, să mă opresc pentru a-l mângâia.
Am reuşit să înţeleg că animalele sunt o bucurie nemărginită în viaţa noastră. Că oricât de reci, indispuşi ori nervoşi am fi, sufletul sensibil şi cald al necuvântătoarelor ne trezeşte măcar o mică, dar intensă emoţie, sentimente ce nu pot fi trăite atât de rapid la ciocnirea privirii noastre cu a altei persoane. Se spune că animalele ne simt atunci când nu suntem în apele noastre, când ne apasă ceva greu sufletul. Aşa se explică faptul că în aceeaşi zi tare bizară, după ce m-am despărţit cu greu de căţeluşul care-mi provocase beatitudinea „cât a clipit din ochi”, un altul m-a condus cuminte vreo 2 km pe jos până în faţa scării. Abia după ce m-a văzut ajunsă în siguranţă la destinaţie şi-a văzut de drum.
Totul începe brusc. Este o iubire necondiţionată ce ia naştere de la primele priviri aruncate între un animal şi o persoană. Când suntem la pământ ori în al nouălea cer, animalele, în special câinii, ne alină sufletul. Oricât de indispuşi am veni acasă, câinii sar pe noi de bucurie. Ei ne curăţă de toate petele când venim murdari din lume. Sunt prieteni foarte agreabili pentru că „nu pun întrebări, nu aduc nici un fel de critici” (Mary Ann Evans).
Necuvântătoarele sunt acele fiinţe care, deşi nu pot grăi decât câteva sunete, ne demonstrează că există dragoste sinceră prin afecţiunea transmisă. Ele împart cu noi prilejul de a avea suflet. Din păcate, educaţia unora este greşită. Asta fiindcă există oameni care se poartă cum nu s-ar cuveni cu animalele. Găsesc o satisfacţie neînţeleasă, fără să fie provocaţi, în lovirea, mutilarea, vopsirea, ciopârţirea, aruncarea de la înălţimi impresionante a animalelor. În schimb, animalele devin agresive numai dacă aşa au fost învăţate de către stăpâni, dacă îşi simt ameninţaţi puiii ori dacă au fost agresate în trecut. Cicero remarcă: „Animalul nu are nevoie de o pregătire specială pentru a deveni animal, în schimb omul are nevoie de educaţie”. Pentru a evita aceste incidente, Dostoievski ne sfătuieşte: „Iubeşte animalele. Dumnezeu le-a dat gândire rudimentară şi bucurie netulburată. Nu le deranja bucuria, nu le hărţui, nu le priva de fericirea lor, nu lucra împotriva împotriva intenţiei lui Dumnezeu. Omule, nu te mândri cu superioritatea faţă de animale; ele nu au păcat, dar tu, cu măreţia ta, pângăreşti pământul prin existenţa ta şi îţi laşi urmele prostiei după tine - aceasta e adevărată pentru aproape fiecare dintre noi”.