Ghid în Muzeul Pietrei

Dimineata de august la Sangeru. E luna in care mama, cu ceva mai bine de o vesnicie in urma, m-a imbrancit in lumina, umed si oracaitor. M-am returnat aici, dupa ce am colindat binisor pe planeta, cercetand-o lacom oriunde norocul m-a ajutat sa ajung. Imi amintesc ca tot intr-o zi de august am sunat-o pe mama de pe Marele Zid, iar nascatoarei mele nu-i venea sa creada ca eu chiar sunt acolo, in China, iar ea ma poate auzi din gavanul asta de paduri si verdeata. Am facut la fel si din New York, si din Sao Paulo, si de la Piramide, si din Japonia sau Vietnam, din Golf sau din Ierusalim, simtind ca-i fac placere si-i razbun nedreptatea indurata de a nu fi putut calatori afara nici macar pana-n Bulgaria. Viata a unui dascal de tara care a scris si carti si a daruit dragoste de invatatura tancilor de pe ulitele satului meu. Viata cat cuprinde si, pentru ea acum, moarte cat nu poti masura.

Masor dimineata cu un cer usurat de orice nor, cu apa aerului limpede de parca as inota intr-o cristelnita, eli­berat de ziua de ieri care m-a supus unei incercari inedite. Recapitulez in­­tamplarile amuzat, apoi grav de par­ca am faptuit o minune. Eram pe te­­­rasa batranei case cu o familie de pri­­­­e­­teni dragi care ma vizitau in pre­mi­era cand am auzit batai in poarta. Nu sunt acasa nici pentru mine, i-am zis amicului care s-a dus el sa vada cine si ce treaba are cu mine. S-a intors vesel. E un grup de tineri, zice, fac o excursie in zona si vor sa vada Muzeul Pietrei. Dar nu l-am deschis inca, mai am de trebaluit. Apoi am realizat ca-s caraghios. In fond pentru ei am trudit de ani si ani, adunand de prin toate catunele pietroaie cioplite de tarani, intr-o colectie dupa stiinta mea unica in tara si Europa. I-am poftit in curte. M-au intrebat cat trebuie sa plateasca. Nu-i cu plata, am raspuns. Putem poza? – m-a intrebat o fata cu ochelari. De ce nu? Nu-i un obiectiv strategic. I-am insotit un ceas printre pietre, printre sutele de pietre in care am varat, ca intr-o pusculita de aur, economiile mele dobandite prin truda neaducatoare de averi a condeiului. Ce-i asta? O ras­nita. Are cateva sute de ani. Priviti-i contururile cioplite impecabil cu dalta. Asezati-o in minte peste Poarta Sarutului. Lipseste doar linia me­diana. Nu-i asa ca Brancusi nu se tra­ge din arta africana sau budista, asa cum scriu atatia? Le arat fosta cra­ma de piatra a batranului, doldora si ea de pietre. Le povestesc istoria aces­tei case devenite, dupa alungarea din ea a familiei bunicului de tata, colhoz, scoala, depozit de in­gra­saminte, casa a instructorului de partid, ruina. Din ruina asta vreau sa cla­desc un obiectiv cultural. Muzeul Pie­trei e gata sau aproape gata. Urmeaza o sala cu lucrari ale lui George Apostu. In fata, in doua sali de piatra, este acum expozitia de pictura a lui Laurentiu Burlacu, sculptor bucurestean premiat in Italia. Sculptorii, de la Michelangelo incoace, par a fi si pictori de exceptie. Ultimul examen care imi depaseste baierele pungii este tabara de sculptura anuala, care va fi deschisa tinerilor de aici sau din lume, sub genericul "E loc sa se mai nasca Brancusi". Pentru acest proiect e ne­voie de transformarea unor cladiri in camere cu confort. Niste pasi am fa­­cut si aici cu ajutorul catorva amici pe care-i voi pomeni intr-un album aflat in lucru. Nu vreau sprijin guver­na­­mental, nici european, nu vreau sa-si atarne nimeni peste aceasta do­natie facuta de mine si numai de mine iz­­me­nele simbolurilor de partid. Ra­dem. Un tanar ma intreaba daca in ghi­­­dul cu pantaloni scurti si slapi sub talpi (asa m-au gasit!) se afla persoana po­etului Lucian A... Va recunosc, zi­ce, dupa voce. Uneori, raspund, ma re­cunosc si eu tot dupa voce. In oglin­da cineva m-a inlocuit.

Ce v-a tras inapoi la Sangeru, stiu ca lucrati in presa? E aceeasi fata cu ochelari. Eu n-am purtat ochelari pa­na acum. De cateva saptamani mi-am proptit unii pe nas si parca citesc un pic mai lesne decat fara. Fata degaja in­teligenta. Eu ma suspectez de o mutra bleaga cu cior­chinele asta de sar­ma pe nas. Cu­noasteti teoria ame­ri­cana a aerului rezidual? – intreb. Ni­meni din grup nu pare a sti despre ce-i vorba. Doctorii americani, po­ves­tesc eu in timp ce vizitatorii mei ad­mira niste statui care imita mastile bucovinene, chipuri stranii de ex­trac­tie mitologi­ca, au descoperit ca o par­te din aerul pe care-l inspiri la nas­tere iti ramane in plamani toata via­ta. De aceea te simti intotdeauna mai linistit, mai aparat, in locul in care te-ai nascut. Un urs ranit se retrage cu ultimele forte in grohotisul, in valea unde l-a adus pe lume ursoaica. Acolo alege sa moara. Sunt si eu poate un urs, dator satului meu, pentru prima respiratie, cu ultimele respiratii. Ul­ti­me­le, rad, pot tine si ele uneori destul de mult. Depinde cat de adanc ai fost ranit. Din Ardeal aveti ceva? – ma intreaba o voce pe care nu reusesc s-o suprapun unui chip. Le arat niste conuri de brad, cioplite in calcar, inalte cam de o jumatate de metru, montate pe pietre neprelucrate. Un prieten din presa, ardelean, are unul vechi de cateva sute de ani. L-am de­senat, iar cioplitorii mei tarani l-au reprodus. Decora parcurile cas­telelor. Incercam sa refacem si tronul de piatra al Reginei Maria pe care l-am vazut la Balcic, mai ales ca peste drum, aici la Sangeru, in pronaosul bisericii refacute de bunicul meu, se afla un portret al Regelui Mihai.

E luni. Ar trebui sa scriu articolul meu – asa imi propusesem – despre furtul, ca si facut, al viitoarelor alegeri, intr-o tara in care democratia a fost sugrumata incet si definitiv. Dar e prea tarziu si apoi cui i-ar mai folosi?