Gino Iorgulescu şi italienii

Gino Iorgulescu a fost primul conducător de club care a introdus în meniul fotbalului românesc specialitatea numită antrenor italian. La FC Naţional.

Era pe vremea sărăciei în fotbal şi a preţurilor mici. Nici măcar şpăgile nu-şi luaseră cine ştie ce avânt. Se mergea pe barter. Pe reciprocităţi. Iar Gino nu se decupa în vreun fel din peisaj. Nu făcea excepţie de la regulă. Nu era nici el vreun ajuns care să-şi permită fiţe cosmopolite. Dimpotrivă, făcuse din sărăcie o fudulie de bici care, pe deasupra, mai şi pocnea. Spuneam cândva că Gino Iorgulescu a fost cu adevărat singurul preşedinte jucător pe care l-am cunoscut şi nici la ora actuală nu ştiu să fi apărut altcineva care să-l egaleze în respectiva calitate. Ei bine, în acele condiţii şi în acele vremuri, când fotbalul nostru abia de se mai cârpea cu ceva albanezi sau fraţi moldoveni fugăriţi de-acasă de sărăcie, Gino a părut pur şi simplu un excentric atunci când a importat macaronari pentru postul de antrenor. Părea excentric, dar nu era, de fapt, decât un tip chivernisit. Poate chiar chitros. Cumpăra pe bani foarte puţini, poate mai puţini decât ar fi pretins un românaş de-al nostru, serviciile unor indivizi glorioşi ca fotbalişti, dar neînţărcaţi în ale antrenoratului. Abia la FC Naţional, după ce parcurgeau manualul practic marca Gino Iorgulescu, obţineau şi ei drept de meserie fără obligaţia de a fi supravegheaţi de părinţi.

Reţeta antrenorilor italieni a dat rezultate la FC Naţional. Modelul a fost repede preluat şi de alte cluburi. Numai că, după cum spuneam, nu peste tot poţi găsi conducători de teapa lui Gino Iorgulescu, conducători capabili să deseneze traseul succesului pe înţelesul împrumutaţilor în meserie. Walter Zenga, ca să dau un singur exemplu, deşi a pilotat la Steaua şi la Dinamo motoare cu mult mai puternice decât cel de la FC naţional, a clacat cu succes. Avându-i în calitate de copiloţi pe Becali şi Borcea, el nu a mai realizat recordurile de viteză şi îndemânare pe care le obţinea atunci când era ghidonat de Gino. Combinaţia dintre bolizi şi bolânzi este catastrofală.  

Invenţia băncilor tehnice cu dublă comandă a început să-i frigă la interes şi pe ceilalţi italieni care îşi mai încearcă norocul prin România. Napoli a învăţat şi el, la Craiova, cu repetiţie, cum e să dai cu copilotul în gard. Dacă ar fi avut de lucru doar cu echipa, cred că Napoli ar fi fost capabil să termine cursa cu bine. Dar când se bagă la manete competenţi de teapa lui Dinel Staicu şi Adrian Mititelu nu mai poţi evita gropile de nici un fel. Napoli a migrat acum la Ploieşti să mai încerce o dată.

Cristiano Bergodi a aflat la Steaua amănuntele unei poveşti pe care, probabil, Walter Zenga nu apucase să i-o spună până la capăt. Mai ştia el câte ceva de pe la Cluj, de pe la Rapid, dar poate nu i-a venit să creadă că-i peste tot la fel. Dacă Bergodi va mai accepta o nouă experienţă în liga lui Mitică, nu putem trage decât o singură concluzie. Că-i place!

În fine, singurul italian care la ora actuală nu atinge pământul este Dario Bonetti. E pe val. Întâmplarea îl ţine în braţe. Dar nici el nu ştie cât de durabilă este starea de bine în România. Am convingerea că va afla cât de curând. Cum la fel de convins sunt şi de faptul că nu italienii sunt de vină. Din conducerea cluburilor lipsesc ăia ca Gino.