Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La Iași funcționează o piață pentru vânzarea și cumpărarea efectelor publice – în esență, o piață de lombard.
La Galați există o piață de scont, fiind centrul importurilor de produse coloniale.
Iar la Brăila, o piață bancară specializată în operațiuni cu devize, dat fiind că acolo se desfășoară exportul de cereale.
Trancu descrie cu finețe diferența dintre vechiul „bancher” și instituția modernă numită „bancă”. Bancherul de altădată își cunoaște clientul - și este cunoscut la rândul lui. Relația este personală, bazată pe încredere reciprocă. Dacă un client trece printr-o perioadă dificilă - o recoltă compromisă, o întârziere a ploii – bancherul îi înțelege situația și intervine cu tact. Este o legătură umană.
În schimb, odată cu transformarea băncii într-o societate anonimă, cu consiliu de administrație, directorat și adunare generală, relația se impersonalizează. „Clientul devine doar un număr care se mișcă”, notează Grigore Trancu, „în funcție de nevoile centrale ale băncii sau de operațiunile acesteia cu alte instituții din străinătate”. Omul nu mai înseamnă nimic pentru bancher; altădată, persoana lui era totul.
În mai 1856, domnitorul Grigore Alexandru Ghica semnează cu prusacul Friedrich Louis Nulandt (1809–1866), directorul Creditului Mobiliar din Dessau, actul de concesiune pentru înființarea Băncii Naționale a Moldovei.
Instituția își începe activitatea în martie 1857, cu sediul la Iași, sucursală la Galați și comandită la București. În realitate, este o extensie - un „branch” - al băncii germane din Dessau.
Specialiștii observă imediat problema: o bancă de emisiune funcționează simultan ca bancă ipotecară. Deși - potrivit enciclopediei monetare semnate de Costin C. Kirițescu - banca obține dreptul de a emite bancnote convertibile în aur și argint, cu valori de la 40 de sorocoveți în sus, nu folosește acest privilegiu. Prin urmare, nu poate fi considerată prima bancă de emisiune de pe teritoriul României.
În practică, Banca Națională a Moldovei acordă mai ales credite ipotecare, pe termen lung, pentru finanțarea proprietății funciare - o abatere gravă de la regulile bancare. Economia locală are nevoie de împrumuturi pe termen scurt pentru comerț și de credite agricole destinate micilor proprietari.
Nulandt își rezervă 48.000 din cele 50.000 de acțiuni, dintre care 45.000 le deține împreună cu banca din Dessau, lăsând pe piață doar 2.000. Varsă doar 10% din capitalul subscris, finanțat printr-un împrumut, apoi încearcă să manipuleze bursa, pentru a umfla prețul acțiunilor și a ieși profitabil din afacere. Titlurile cresc până la 120%, dar criza economică izbucnită în Europa le prăbușește rapid valoarea.
Căderea băncii este provocată și de expunerea excesivă pe câțiva clienți mari - inclusiv un împrumut de 40.000 de galbeni acordat statului moldovean - dar și de finanțarea unor persoane influente, implicate politic și în afaceri funciare. Mai mult, instituția se aventurează în speculații exotice, precum cumpărarea de cămile pentru armata colonială britanică sau concesionarea colectării impozitelor într-o provincie din Asia Mică.
În iunie 1857, Banca Națională a Moldovei intră în insolvență. Reia temporar activitatea, dar în martie 1858 suspendă din nou plățile, iar în iunie i se retrage concesiunea.
Trebuie să treacă un sfert de veac, să aibă loc Unirea Principatelor din 1859 și Războiul de Independență din 1877-1878, pentru ca, în 1880, să se înființeze o nouă instituție de scont și circulație: Banca Națională a României. Aceasta își deschide o filială la Iași, unde lucrează și Grigore Trancu, martor al vieții economice din jurul anului 1890.
Contextul anului 1856 este însă tensionat. Rusia și Imperiul Otoman privesc cu suspiciune expansiunea capitalului german, chiar dacă economia moldovenească are nevoie disperată de lichidități. Guvernul local dorește împrumuturi pentru a-și achita obligațiile, inclusiv față de Rusia, care - împreună cu Turcia și apoi cu Austria - își menține trupele în principate după Revoluția de la 1848, Convenția de la Balta-Liman și Războiul Crimeii (1853–1856).
După încheierea domniei, Grigore Alexandru Ghica se stabilește în Franța. Are doi copii, Grigore și Ferdinand, cu Euphrosine Leroy; cei doi se căsătoresc pe 9 noiembrie 1856. Ghica cere o audiență la Napoleon al III-lea pentru a pleda cauza Unirii Principatelor, dar e refuzat - el pune acest refuz pe seama unor pamflete denigratoare apărute după abdicare; însă motivele politice sunt mai adânci: împăratul nu dorește să-și supere aliatul britanic, potrivnic unirii.
La 24 august 1857, copleșit de neurastenie și de avalanșa de atacuri publice și instituționale - între care o anchetă inițiată de caimacamul Teodor Balș și publicarea unei broșuri defăimătoare care îl acuză de malversațiuni - Ghica se sinucide la castelul său din Le Mée, lângă Melun. În testamentul său scrie: „Sunt victima unei trame abominabile: cât de nevinovat sunt, nu pot să trăiesc. Va veni o zi când dreptatea va ieși la lumină. Aștept inamicii mei la tribunalul lui Dumnezeu.”
În același timp, în Muntenia, domnitorul Barbu Dimitrie Știrbei reușește, printr-o politică austeră, să reducă în perioada 1849–1856 cheltuielile publice, să scadă datoriile statului la o treime, să construiască Teatrul din București și chiar să bată monedă fără aprobarea turcilor. Cu toate acestea, renunță la un proiect similar de bancă națională, întrucât situația din Valahia e mai stabilă decât cea din Moldova.
Atât Ghica, domnitorul Moldovei, cât și Știrbei, domnitorul Valahiei - amândoi numiți în 1849 de turci cu acordul Imperiului Țarist - susțin ideea unirii, fapt care determină Poarta să nu le mai prelungească mandatele în 1856. Acesta este anul în care se semnează Tratatul de la Paris, după Războiul Crimeii, iar conducerea principatelor este preluată temporar de caimacami, până la venirea lui Alexandru Ioan Cuza.
Citește pe Antena3.ro
