Hărţile, cărţile şi învăţămintele războiului şi ale păcii

Înfiinţat în anul 2002, datorită generoasei donaţii a prof. univ. dr. Adrian Năstase şi doamnei Dana Năstase, Muzeul Naţional al Hărţilor şi al Cărţii Vechi oferă publicului, mai ales publicului tânăr, preţioase mărturii documentare, multe dintre ele inedite, despre prezenţa României şi a românilor în istorie. În acest răstimp, muzeul şi-a dobândit un solid, bnemeritat prestigiu, fiind considerat unica instituţie cu acest profil din România şi din Europa şi printre primele patru din lume. Apreciere care onorează şi obligă, aşa încât este firească preocuparea pentru diversificarea permanentă a paletei activităţilor.

În sfera acestor preocupări se înscrie şi dezbaterea consacrată împlinirii a 100 de ani de la declanşarea Primului Război Mondial, eveniment de cardinale semnificaţi pentru destinele Europei şi pentru configurarea raporturilor strategice dintre statele sale. Configuraţie care, din păcate, nu a putut rezista, în ciuda  avertismentelor lucide venite din partea  unor conştiinţe responsabile ale acelor timpuri- printre care eminentul diplomat şi om politic român, Nicolae Titulescu, ocupă un loc proeminent –, ceea ce a condus la declanşarea celui de-al doilea conflict militar mondial al secolului trecut.

Dureroasă lecţie de viaţă care ne aminteşte de mai vechiul dicton al lui Herder:”Istoria este geografia în mişcare”. Adevăr pe care, la rândul său, Napoleon Bonaparte l-a enunţat astfel: “Puterea unui stat stă în geografia sa”.  

Iată, aşadar, o temă care- după cum remarca în alocuţiunea introductivă a manifestării Adrian Marius Dobre, secretar general al InstitutuLui Social Democrat “Ovidiu Şincai”- revine în actualitate în condiţiile evenimentelor tensionate din vecinătatea României, ca şi în alte zone fierbinţi ale planetei.

Pe bună dreptate, prof. univ. dr. Ioan Scurtu şi-a susţinut intervenţia pornind de la analiza intereselor în baza cărora acţionau principalii actanţi politici şi militari a momentului, Germania, Franţa, Anglia şi Imperiul Austro-Ungar. Fiecare în felul său dorind ca, prin soluţia armată, să îşi conserve şi să îşi consolideze privilegiile. Acestora li se opuneau, cu o forţă crescândă, mişcările de emancipare naţională ale slavilor din sudul Dunării.

În aceste  condiţii complexe, o  importanţă cu totul deosebită au avut bătăliile îndelungate, curajoase şi de o excepţională tenacitate ale românilor din Transilvania pentru unificarea cu patria mamă-România.

Sintetizând implicaţiile şi consecinţele primului război mondial, profesorul Ioan Scurtu s-a referit în principal la: înfrângerea Germaniei, victoria Revoluţiei Bolşevice şi destrămarea Imperiului Austro-Ungar. În mod deosebit, s-a a făcut vorbire la cele două evenimente care au marcat ziua de 1 decembrie 1918: proclamarea, la Alba Iulia, a României Mari şi, la la Belgrad, a Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor. Profesorul Ioan Scurtu conchizând:”Primul Război Mondial şi, apoi, Conferinţa de Pace de la Paris, au marcat,  în mod decisiv, secolul naţionalităţilor”.

La rândul său, dr. Alexandru Lucinescu a abordat lecţiile conflagraţiei mondiale de la începtul secolului XX prin prisma relaţiei sinuoase, îndelung controversate şi, poate tocmai de aceea, atât de incitante, între eveniment,  hazard şi necesitate istorică. Domnia sa a recapitulat accidentele de parcurs care au precedat focul de armă ucigaş pe care l-a tras studentul anarhist sârb Gavrilo Princip şi s-a întrebat:”Ce s-ar fi întâmplat dacă, la Sarajevo, pe Podul Latin, Gavrilo Princip nu l-ar fi ucis pe arhiducele Franz Ferdinand?”, Pornind de la această întrebare, dr. Alexandru Lucinescu a dezvoltat ideea că acest asasinat a fost numai accidentul care a detonat acutele, marile tensiuni acumulate în Europa, tensiuni care reclamau, în mod imperios, o soluţie, aşa încât s-a ajuns la soluţia <> a războiului.

De asemenea, cercetând lecţia severă a pierderii războiului de către unul dintre cei mai puternici declanşatori ai săi- Germania-, dr Alexandru Lucinescu a abordat şi o altă temă de un aparte interes: raportul între valorile etice şi valorile politice. Au fost luate ca repere o seamă de teze pe care marele sociolog şi profesor Max Weber le-a expus în  conferinţa  despre ”Politica în calitate de vocaţie”, susţinută la scurtă vreme după încheierea războiului. Clasicul sociologiei făcea o netă delimitare între moralitatea individului şi moralitatea statală, insistând asupra compatibilităţilor şi a incompatibilităţilor dintre cele două domenii vocaţionale, datorită cărora poiliticienii sunt puşi în situaţia de a opta între valorile interesului personal şi cele ale interesului colectiv. Opţiune care, din perspectiva confruntării dintre arta diplomaţiei şi arta războiului, ca alternative dezirabile de soluţionare a stărilor conflictuale, rămâne deschisă şi, încă, de multe ori, fără o soluţie raţională, bazată pe negociere şi  pe compromis raţional.

Fireşte, cele două alocuţiuni, ca şi discuţiile substanţiale care le-au urmat, nu au putut epuiza subiectele pe care le generează tema mereu deschisă a Primului Răzoi Mondial. Dintre aceste teme de certă actualitate detaşându-se cele legate de participarea României la război, la consecinţele şi costurile acestei participări, precum şi la dureroasa chestiune a Tezaurului României.De altfel, această temă ar putea fi discutată într-o o viitoare reuniune care o va găzdui Muzeul Naţional al Hărţilor şi Cărţilor Vechi. Discuţie care va atesta, o dată mai mult, semnificaţia aparte pe care o are confruntarea dintre hărţile, cărţile şi învăţămintele războiului şi hărţile, cărţile şi învăţămintele păcii  

Ideea continuării acestei serii de manifestări a fost confirmată în alocuţiunea finală de către directorul muzeului, Ovidiu Dumitru, aşa încât  aşteptăm cu interes viitoarele dezbateri.