Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Această orbire colectivă explică de ce acceptăm ca firesc ceea ce, de fapt, ne restrânge autonomia. Dincolo de sofisticarea fiscalității moderne, tocmai interzicerea tocmelii ilustrează cum statul uniformizează libertatea economică, reducând-o la un simplu procent.
Într-o prăvălie, orice tentativă de negociere e întâmpinată cu replica: „Te tocmești ca la piață.” În spatele ironiei se ascunde o realitate: tocmeala a fost mereu o școală a libertății economice. De la negustorii din bazar până la micii producători din piețele românești, negocierea a fost mecanismul natural prin care se descoperea prețul corect. Adam Smith, în Avuția națiunilor (1776), descria piața ca locul unde „propensitatea naturală a omului de a face schimburi” reglează echilibrul dintre cerere și ofertă. Tocmeala nu este un defect, ci chiar expresia acestei propensități.
Dar reglementările moderne au transformat arta negocierii într-un delict birocratic. O directivă europeană din 1998 (98/6/EC), transpusă rapid în legislația românească, obligă comercianții să afișeze „clar și vizibil” prețul final, cu toate taxele incluse. Pretextul? Protecția consumatorului. În realitate, statul a eliminat unul dintre puținele spații de libertate economică spontană, pentru că tocmeala nu produce venituri fiscale. Reducerea de preț convenită între doi oameni scade imediat baza de impozitare. Așa se explică obsesia pentru stabilitatea prețurilor nu doar prin prisma inflației, ci și a taxării.
Milton Friedman avertiza tranșant: „Foarte mulți oameni vor ca guvernul să-l protejeze pe consumator. O problemă mult mai urgentă e să-l protejăm pe consumator de guvern” (Free to Choose, 1980). Pentru Friedman și școala de la Chicago, negocierea liberă maximizează bunăstarea, iar intervenția statului distorsionează stimulentele. Joseph Stiglitz, dintr-o altă perspectivă, admite în Economics of the Public Sector (1989) că taxele proporționale creează o dependență structurală a guvernului de prețuri ridicate.
Și aici apare întrebarea incomodă: dacă cheltuielile statului sunt în mare parte fixe, de ce veniturile sunt procentuale? De ce Fiscul percepe 16% din profit sau TVA la fiecare vânzare, când logica ar sugera că ar trebui să investească proporțional cu antreprenorul, dacă tot își rezervă o parte din câștig? Tanzi și Schuknecht (Public Spending in the 20th Century, 2000) arată că statul a evoluat dintr-o instituție care finanța servicii minimale într-un mecanism avid, dependent de elasticitatea fiscală a prețurilor. Spencer ar zice simplu: fiecare procent reținut e o reducere a libertății, chiar dacă nu o simțim imediat.
Pe piața muncii, efectele sunt și mai vizibile. Salariul minim, introdus pentru protecția lucrătorilor, elimină tocmeala naturală dintre cerere și ofertă. Dacă un țăran vrea să-și sape grădina și găsește un zilier dispus să accepte mai puțin decât pragul legal, amândoi pierd: unul rămâne cu brazda neterminată, celălalt cu buzunarul gol. Card și Krueger (1995), în studiul clasic despre salariul minim, au arătat că efectele asupra ocupării sunt ambigue, dar un lucru e cert: libertatea de negociere este restrânsă. În numele „protecției”, statul anulează însăși logica acordului voluntar.
Din perspectivă teoretică, tocmeala este o formă primitivă, dar eficientă de licitație bilaterală (Osborne & Rubinstein, Bargaining and Markets, 1990). Vânzătorul testează disponibilitatea de plată, cumpărătorul sondează disponibilitatea de vânzare. Procesul, departe de a fi haotic, produce o descoperire autentică a prețului, mult mai fidelă decât orice tabel impus de sus. Hayek, în The Use of Knowledge in Society (1945), arăta că informația economică este dispersată și doar mecanismele de piață o pot agrega. Tocmeala este exact acest mecanism: micronegocieri care, cumulate, stabilesc ordinea spontană a prețurilor.
Interzicerea negocierii nu e doar un detaliu administrativ. Este o mutație culturală. Ion Ghica, în Scrisori către Vasile Alecsandri, povestea cum negustorii români își clădeau averile tocmai din această artă a târguielii, în care fiecare bănuț economisit era capital viitor. Azi, acea artă a fost exilată la marginea pieței, între tarabele de legume sau în târgurile de vechituri. În supermarket, prețul e fix, afișat electronic, intangibil.
Tocmeala devine astfel un act de rezistență culturală. Acolo unde mai poți spune „îți dau atât, dacă vrei să vinzi”, se păstrează o fărâmă de libertate. Și e simptomatic că exact aceste spații sunt tolerate, nu integrate. Statul preferă să le privească ca folclor economic, nu ca alternativă funcțională.
Herbert Spencer, Milton Friedman, Joseph Stiglitz sau Friedrich Hayek se întâlnesc paradoxal în același diagnostic: libertatea economică nu dispare brusc, ci se tocește prin norme, directive, procente. Tocmeala este doar o victimă colaterală a acestui proces. Dar faptul că ea persistă - în colțul pieței, la marginea drumului, în înțelegerile dintre doi oameni - arată că libertatea economică nu poate fi ucisă definitiv.
Într-o lume în care fiecare preț e afișat, fiecare procent reținut și fiecare salariu fixat, tocmeala pare anacronică. În realitate, ea e mai actuală ca oricând. Pentru că, așa cum spunea Spencer, fiecare taxă e o amputare a libertății. Iar tocmeala, oricât de modestă, rămâne antidotul.
Citește pe Antena3.ro
