Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Pe data de 6 mai anul acesta artiştii francezi au organizat o zi naţională de acţiune pentru a protesta împotriva reducerii bugetelor culturale. În paranteză fie spus, ei au ales ziua de 6 mai pentru că tocmai se împlineau 3 ani de când a fost ales preşedinte Nicolas Sarkozy. Iată deci o manieră de a-i spune "bon anniversaire" preşedintelui, pe care îl consideră prea puţin interesat de afacerile culturale.
Chestiunea este însă mai largă, astăzi, în Europa. Care preşedinte se mai interesează de cultură când toate ţările sunt confruntate cu diverse crize economice, dintre care unele grave, precum cea din Grecia? Ultimul număr al revistei Le Courrier International dedică, în acest context, un întreg dosar aşa-zisului "declin cultural francez". Cu următoarea concluzie neliniştitoare: dacă Franţa nu se mai ocupă de cultura ei, ce să ne mai aşteptăm de la alte ţări europene?
Mulţi comentatori, mai ales germani şi americani, analizând starea actuală a efervescenţei artistice franceze, ajung la acelaşi diagnistic: în ţara care a inspirat întreaga umanitate cultura ar fi muribundă. Cotidianul german Die Welt şi cotidianul belgian La Libre Belgique scriau recent despre aşa-zisa morte lentă a culturii franceze şi ajungeau la concluzia că această cultură este de fapt sufocată de elitism şi de prea multele subvenţii de stat... Iar cotidianul german Frankfurter Allgemeine Zeitung mai sublinia că de fapt această agonie a culturii franceze nu e un lucru rău, pentru că în felul acesta francezii devin în sfârşit mai puţin elitişti, mai puţin purişti şi se deschid spre lume...
Şi mai caustice sunt ziarele din Statele Unite. The Wall Street Journal constata că s-a terminat cu fosta dominaţie a limbii franceze şi că de fapt Franţa este în declin de două sute de ani... Iar ziarul New York Times scrie că viitorul limbii franceze se află de fapt... în Africa, mai precis în ţările unde limba franceză este încă fie limbă oficială, fie limbă utilizată în şcoli şi limbă de comunicare între diverse etnii...
Să revenim însă la manifestaţiile artiştilor francezi, care sunt de fapt din ce în ce mai numeroase: ei îi reproşează lui Nicolas Sarkozy că face parte dintr-o generaţie care nu mai pune cultura pe primul plan. Unii comentatori avizaţi ai fenomenului îşi amintesc, de exemplu, că în 1996 decizia Statelor Unite de a-şi închide centrul cultural de la Paris a fost un şoc pentru unii lideri politici. La ora aceea americanii şi-au motivat cam aşa măsura: cultura noastră, au spus ei, se vinde pretutindeni în lume, şi încă foarte bine, şi fără să întreţinem costisitoare centre culturale... Să le fi dat acest lucru de gândit celor care conduc astăzi destinele Franţei? Se ştie că în Statele Unite nu există un minister al culturii... Şi iată că întreaga planetă se hrăneşte, mai mult decât copios, din cultura, sau mai bine zis din sub-cultura, americană.
Un lucru este evident însă: în lumea în care trăim cultura nu mai are acelaşi sens ca în trecut. Pentru a te impregna de cultură ai nevoie de timp. Ca să citeşti Tolstoi sau Proust ai nevoie de saptămâni întregi de singurătate, de complicitate cu tine însuţi şi cu cartea. Ori, într-o lume în care ni se fură timpul, ni se fură şi vechile raporturi cu cultura. Accelerarea ritmului nostru de viaţă este un furt metafizic. Cineva a inventat pentru noi un nou model existenţial în care ai tot timpul ceva de făcut, de văzut, de auzit, de comentat...
O dată pe minut sună telefonul, răspundem la zeci de mesaje electronice pe zi, întreţinem sute de relaţii inutile şi înghitem mii de stimuli comerciali... Ni se fură timpul cu fiecare imagine stupidă pe care o înghiţim la televizor, cu fiecare dezbatere vulgară pe care o urmărim, cu fiecare serial dulceag destinat să ne capteze ore şi ore din viaţă.
Hoţii de timp sunt printre noi, redutabili, sub formă de noi invenţii tehnice, de noi tentaţii ale societăţii de consum... În această lume a vitezei, nu este de mirare că nu mai avem timp pentru cultură, ci numai pentru divertisment. Ba chiar ajungem să confundăm cultura cu divertismentul.
Unde, când, cum va putea fi posibilă o revoltă împotriva vitezei în care trăim şi care ucide raporturile noastre cu cultura precum şi cultura însăşi? Cu mai mulţi ani în urmă, nişte italieni scârbiţi de moda fast food au lansat o contra-mişcare, slow food. De ce să mănânci repede şi prost, spun ei, trebuie să reînvăţăm să mâncăm încet şi bine. Din Italia a mai pornit, pe vremuri, o mare mişcare care s-a numit Renaştere. Cine ştie, poate că stilul slow va câştiga teren şi vom redescoperi ce lucru extraordinar este să ai timp, inclusiv pentru cultură.
