Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Abia m-am întors din Iad. Sunt istovit, şi de atâta rătăcire zevzecă mi s-a zbicit sufletul. Nici măcar nu ştiu cum am nimerit acolo, semn că, sigur, dracu' şi-a băgat iarăşi coada în treburile lumeşti. Plecasem pur şi simplu de-acasă, fără să-mi caut atent calea. Uneori o apuci aşa, la întâmplare, şi-o ţii langa pe-un drum oarecare. Te duce drumul, nu tu!
Tu doar îţi mişti picioarele, mânate de forţe venite de altundeva, din afara ta. Iar când am ajuns în locul acela anume ales, oamenii dănţuiau drăceşte, frământându-şi trupurile zguduite parcă de friguri. Şi le frângeau ceva de speriat, zgâlţâindu-le şi tremurând din toate încheieturile descleiate. Başca urletele şi privirile dezghiocate, atinse de streche. Se pornise un dezmăţ ce făcea să se clatine pământul. Corpuri omeneşti răsucite pe-o parte şi pe alta, zvârlite în sus şi prinse în ultimul moment, taman la aterizare. O dezordine gata să răstoarne lumea cu fundu-n sus, nu vă mint!
Dar nu pe muteşte, ci în haosul trepidant al muzicii revărsate din boxele satrapice. Pe la miezul nopţii mahmure a apărut şi Samodiva, ţistuind vorbe prefăcute. Întâiul demon al ţinutului blestemat era înconjurat de alţi încornoraţi, toţi gătiţi cu straie domneşti. Deodată, chiar la ultima urare, aerul a început să explodeze, să se despice în văpăi fierbinţi. Cerul s-a umplut pe întreaga-i netezime de pucioasă şi-un fum gros, înnecăcios, a înhăţat stelele. Bubuiturile s-au înteţit în vacarmul de cioburi sparte, electrizând atmosfera de desfrâu.
"Doamne, ajută-mă să cred în tine!" am auzit în vaierul asurzitor ruga unui semen, muritor şi el. "Doamne, ajută-mă să cred în mine! Ajută-mă să-mi fiu propriul Creator!", i-am răspuns răstit şi semeţ. "Să fiu în stare să nasc o altfel de lume, poate mai bună, poate mai frumoasă. Să fiu mai priceput ca El în întocmirea rânduielilor pământene", mi-am repetat în minte, încolţit de bezmeticeala clipei.
Omul trebuie să-i fie lui însuşi Dumnezeu, asta e adevărata religie! Cel Unic şi-a ratat proiectul, lucrarea Lui s-a ruinat, e nevoie de mai mulţi Dumnezei. Speriat de gândul acesta subversiv, o iau spre casa încă nemucezită. "La mulţi ani să vă dea Domnul...!", strigă în zarea tumefiată un bărbat cu subţirime în glas. "Doamne, ia cât mai puţin din mine în anul ce s-a ivit, nu mă batjocori şi umili decât cu milă! Nu vreau să-mi oferi nimic în plus, dar nu-mi lua din ce am, păstrează-mi neschimbarea, n-o ciumpăvi cinic!", şoptesc rugător şi păşesc înainte revoltat. Oraşul e cenuşiu, e chiar talpa iadului, nu exagerez neam!
Ce paradox, să împrumuţi serbării chipul cornut al Necuratului! Zgomotele şi miroasele astupătoare din adâncuri sunt chemate la suprafaţă de om tocmai de sărbători, şi nu de ieri, de azi, dintotdeauna! Străzile cotesc bete şi se împleticesc la răspântii, călcate de rătăciţii noptatici. Năluci fosforescente strâng gunoaiele, încărcând şi golind la repezeală tomberoanele, echipe de stâlpnici dezmembrează schelele pe care cete de draci se bâţâiseră dinainte cu neruşinare. Plouă mărunt şi bolborositor, dospind noroaiele învechite de nevrednicia noastră. S-au înnegurat clădirile coşcovite, iar prin norii de catran plutesc înspăimântate păsări de tinichea. Bat din aripile ciunge, amânându-şi prăbuşirea, şi cârâie ruginit, de parcă noi le-am fi retezat zborul.
La răscruci pândesc cerşetori zdrenţăroşi, duhnind a sulf. Au ochii roşii şi privirea smolită, semănând cu arătările smârcurilor tenebroase. Îţi sar în faţă şi-ţi cer o ţigară sau niscaiva tărie, nicidecum pâine. Vasăzică, în Iad se rabdă de sete, şi nu de foame! Treci mai departe prin bezna satanică, lătrat de câinii dezlegaţi ai destinului travestit. Câţiva ţi-au adulmecat urma şi hămăie stârniţi de sălbăticeala vremurilor pribege. Până în zori mai e cogeamitea timp, şi luna, trăgând "după ea un crâng de oase" (ca-n poemul lui Ştefan Mitroi), şade pitită sub norii de bălegar. I s-a urât să cate senină la Iadul căscat pe pământ, a obosit şi ea, s-a bosumflat.
Între ani, şi nu numai, omenirea se buluceşte în Iad, iar când nu răzbeşte în vintrele pierzaniei aduce prăpădul pe pământ, că, deh, cine a pomenit aniversare scopită de drăcoveniile împieliţaţilor?
Citește pe Antena3.ro
