Până să ajungă cenuşă, memoria lui Sergiu Nicolaescu a fost făcută praf şi pulbere de “toleranta” noastră societate. Mai întâi au tăbărât hienele din presă, înnebunite să-şi înfigă colţii lacomi în halca de ştire ivită pe neaşteptate. Nici nu le venea să creadă pleaşca picată la ţanc, în toropeala stearpă a Sărbătorilor de iarnă. Brusc, familia îndoliată le-a retezat avântul necrofag, cu un anunţ sec. Nu se filmează şi nu se înhumează, discreţie ! Devoratorii de stârvuri au turbat, au născocit fii nelegitimi şi cereri de oprire a procesiunii, abjecţii care mai de care ! Parcă vedeam filmul “Filantropica”, cu diversiunea snopirii în bătaie a amărâtului scăpat şi el la o friptură în restaurant, devenit brusc erou televistic. “Cuirasatele” gazetăriei neaoşe şi-au lansat mortierele pline cu fecale, trăgând din toate poziţiile scabroase. Ba că valoarea regizorului este umflată aiurea, ba că decedatul s-a gudurat pe lângă puterea comunistă şi aşa s-ar explica droaia de producţii cinematografice, ba că văduva n-a prea plâns, ba că... Ce mai, “curajoşii”, falnicii mânuitori de pixuri ştiau că mortul nu e în stare să răspundă micimii lor de caracter şi să-i provoace la duel ! Vă daţi seama cât răbdase sălbatica haită, câtă frustrare a adunat ? Exemple superbe de laşitate, nu altceva ! S-au descoperit prin haznale vecini slobozi la limbă, cu unghiile negre de murdărie şi sufletul aşijderea, momiţi la vorbă cu te miri ce, surescitaţi de şansa de a evada din cotidianul mahmur.
Aţâţată de necrofagii năpustiţi asupra coşciugului acoperit, a intrat în scenă brava Biserică Ortodoxă. Ţâfnoasă şi neînduplecată, nu s-a lăsat până nu şi-a reconfirmat rămânerea în canonul strâmt al rânduielilor strămoşeşti. Fără prelaţi la crematoriu, disidentul de la dogma religioasă nu pupă slujbă la catafalc ! Tagma popească s-a arătat ofuscată şi zău că am înţeles-o. Păi, dacă toţi şi-ar pârjoli trupul şi ar refuza să se întoarcă în pământ, sutaniştii (de la zeiţa suta, căreia i se închină cu evlavie toată ceata clericală !) ăştia ar crăpa de foame. Ioc parale şi colaci, ioc palate şi limuzine ! D-aia s-au oţărât ei, de teamă să nu-şi piardă afacerile înflorite pe groapă, că nu e greu de priceput ! Bătaia pe muşteriii creştini e fără scrupule, turmele de credincioşi trebuie păstrate cu orice preţ, altfel păstorul flămânzeşte.
În cele din urmă, bomboana pe colivă a pus-o gloata spurcată la plăceri morbide. Cum să nu se revolte, de vreme ce i se luase de la gură blidul cu arpacaş ? Se gătise pentru marele spectacol şi dintr-odată e trimisă acasă. “Să intervină statul, să facă ceva !” a urlat o răpănoasă. “Asta e înmormântare ? E superurât !” e de părere un rufos cu dinţii răriţi. “Merita o îngropăciune frumoasă”, a conchis o ochelaristă şantalie. Iar comisarii din miliţia religioasă s-au aşternut pe huiduit, cu venele să le plesnească de ură indignată, nu alta ! “Ruşine ! Ruşine !” şi “Profitoareo !” s-a auzit din pieptul brutelor încreştinate întru apărarea Sfintelor Taine. Când e nevoie să fie cetăţeni, le găseşti în birt ori în faţa ecranelor otevizate. Ori încolonate pe la sediile de campanie electorală, cu mâna întinsă la o pufoaică sau la un kil de ţuică. Privind calicimea redeşteptată în simţu-i civic de paltonul alb al soţiei răposatului, am realizat încă o dată că de barbarizarea norodului nu este deloc străină Biserica Ortodoxă. Acolo e musai să căutăm pricina înapoierii naţiei de la gurile Dunării, rădăcinile aplecării sale spre bârfă şi pizmă. În loc să predea lecţii de intransigenţă şi fermitate, mai degrabă şi-ar învăţa enoriaşii să se spele şi să-şi măture oboarele, să fie cetăţeni cu frică de cele lumeşti, nu doar pomanagii de mahala.
Cumplită pildă, în ţara aceasta este greu nu numai să trăieşti, ci şi să mori ! Dumnezeu să ne ierte adânca stricăciune !