Iarna necrofagilor

Până să ajungă cenuşă, memoria lui Sergiu Nicolaescu a fost făcută praf şi pulbere de “toleranta” noastră societate. Mai întâi au tăbărât  hienele din presă, înnebunite  să-şi înfigă colţii lacomi în halca de ştire ivită pe neaşteptate. Nici nu le venea să creadă pleaşca picată la ţanc, în toropeala stearpă a Sărbătorilor de iarnă. Brusc, familia îndoliată le-a retezat avântul necrofag, cu un anunţ sec. Nu se filmează şi nu se înhumează, discreţie ! Devoratorii de stârvuri  au turbat, au născocit fii nelegitimi şi cereri de oprire  a procesiunii, abjecţii care mai de care ! Parcă vedeam filmul “Filantropica”, cu diversiunea snopirii în bătaie a amărâtului scăpat şi el la o friptură în restaurant, devenit brusc erou televistic. “Cuirasatele” gazetăriei neaoşe şi-au lansat mortierele pline cu fecale, trăgând din toate poziţiile scabroase. Ba că valoarea regizorului este umflată aiurea, ba că decedatul  s-a gudurat pe lângă puterea comunistă şi aşa s-ar explica  droaia de producţii cinematografice,  ba că văduva n-a prea plâns, ba că... Ce mai, “curajoşii”, falnicii mânuitori de pixuri ştiau că mortul nu e în stare să răspundă micimii lor de caracter şi să-i provoace la duel ! Vă daţi seama cât răbdase sălbatica haită, câtă  frustrare a adunat ? Exemple superbe  de laşitate, nu altceva ! S-au descoperit prin haznale vecini slobozi la limbă, cu unghiile  negre de murdărie şi sufletul aşijderea, momiţi la vorbă cu te miri ce, surescitaţi de şansa de a  evada din cotidianul mahmur.

 Aţâţată de necrofagii năpustiţi  asupra  coşciugului acoperit, a intrat în scenă brava Biserică Ortodoxă. Ţâfnoasă şi neînduplecată, nu s-a lăsat până nu şi-a reconfirmat rămânerea în canonul strâmt al rânduielilor  strămoşeşti. Fără prelaţi la crematoriu, disidentul de la dogma religioasă nu pupă  slujbă la catafalc ! Tagma popească s-a arătat  ofuscată şi zău că am înţeles-o. Păi, dacă toţi şi-ar pârjoli  trupul şi ar refuza să se întoarcă în  pământ, sutaniştii (de la zeiţa suta, căreia i se închină cu evlavie toată ceata clericală !) ăştia  ar crăpa de foame. Ioc parale şi colaci, ioc palate şi limuzine ! D-aia  s-au oţărât ei, de teamă să nu-şi piardă afacerile înflorite pe groapă, că nu e greu de priceput ! Bătaia pe muşteriii creştini e fără scrupule, turmele de credincioşi trebuie păstrate cu orice preţ, altfel păstorul flămânzeşte.
În cele din urmă, bomboana pe colivă a pus-o gloata  spurcată la plăceri morbide. Cum să nu se revolte, de vreme ce i se luase de la gură blidul cu arpacaş ? Se gătise pentru marele spectacol şi dintr-odată e trimisă acasă. “Să intervină statul, să facă ceva !” a urlat o răpănoasă. “Asta  e înmormântare ? E superurât !”  e de părere  un rufos  cu dinţii răriţi. “Merita o îngropăciune frumoasă”, a conchis o ochelaristă şantalie. Iar comisarii din miliţia religioasă  s-au aşternut pe huiduit, cu venele să le plesnească   de ură indignată, nu alta ! “Ruşine ! Ruşine !” şi “Profitoareo !” s-a auzit din pieptul  brutelor încreştinate întru apărarea Sfintelor Taine. Când e nevoie să fie cetăţeni, le găseşti în  birt ori în faţa ecranelor otevizate. Ori încolonate  pe la sediile   de campanie electorală, cu mâna întinsă la o pufoaică sau la un kil de ţuică. Privind calicimea  redeşteptată în simţu-i civic de paltonul alb al soţiei răposatului, am realizat încă o dată că de barbarizarea norodului nu este deloc străină Biserica Ortodoxă. Acolo e musai să căutăm pricina înapoierii naţiei de la gurile Dunării, rădăcinile aplecării sale spre bârfă şi pizmă. În  loc să predea lecţii de intransigenţă şi fermitate, mai degrabă şi-ar învăţa enoriaşii să se spele şi să-şi măture oboarele, să fie cetăţeni cu frică de cele lumeşti, nu doar pomanagii de mahala.

 Cumplită pildă, în ţara aceasta este greu nu numai să trăieşti, ci şi să mori ! Dumnezeu să ne ierte  adânca stricăciune !