Iată şi un rău nefăcut de noi!

Admiţînd că în România avem de-a face cu o economie de piaţă, atunci trebuie spus că paradoxalul caracter de acum al economiei din România – de a fi una de penurie, contrar regulii din teoriile şi practicile istorice, care creditează economia de piaţă cu o supraabundenţă a producţiei – nu este nici  moştenit din vremea comunismului, cum este la modă în prezent de a arunca asupra acestuia toate relele din economie, şi mai vechi şi mai noi, şi nici nu izvorăşte din metehnele şi avatarurile de tip românesc ale economiei, ci este integral produsul tipului de expansiune a capitalului străin în economia din România după 2003, cînd se poate considera că a început ofensiva acestuia aici.

Admiţînd că în România avem de-a face cu o economie de piaţă, atunci trebuie spus că paradoxalul caracter de acum al economiei din România – de a fi una de penurie, contrar regulii din teoriile şi practicile istorice, care creditează economia de piaţă cu o supraabundenţă a producţiei – nu este nici  moştenit din vremea comunismului, cum este la modă în prezent de a arunca asupra acestuia toate relele din economie, şi mai vechi şi mai noi, şi nici nu izvorăşte din metehnele şi avatarurile de tip românesc ale economiei, ci este integral produsul tipului de expansiune a capitalului străin în economia din România după 2003, cînd se poate considera că a început ofensiva acestuia aici.

Pînă atunci, economia – căreia i se putea spune încă românească – putea fi considerată oricum (înapoiată, etatistă, clientelară), dar era încă articulată, avînd un nucleu de economie reală, chiar dacă ineficientă şi demodată, precum şi dezechilibre interne şi externe relativ rezonabile. Din 2003 şi pînă acum, dezechilibrele interne şi externe s-au triplat. Triplare în cinci ani! 14% echivalent PIB este deficitul extern, care de fapt şi de fapt dă expresie unui dezechilibru intern de dimensiuni similare între producţie şi consum. Consumul a ajuns aproape cît PIB-ul însuşi. Investiţile făcute din PIB-ul realizat sînt derizorii. Grosul investiţiilor se realizează din bani externi, constituind fie plasamente străine directe, fie mereu mai mult şi mai mult credite contractate. Evident, aşa ceva nu poate continua la nesfîrşit. Nota de plată este pe drum!

O situaţie atît de dezarticulată şi dezarticulantă capitalul autohton n-o putea crea, nici să fi vrut. Pur şi simplu pentru că n-avea forţa necesară spre a produce o asemenea dezarticulare într-o asemenea scurtă perioadă de timp. Nici nu putea aduce bani din afară la asemenea dimensiuni, pentru că nu-i dădea nimeni din afară nici pentru plasamente investiţionale, nici cu titlu de împrumut.

Capitalul străin este cel care a creat situaţia. Folosind nici măcar prea mulţi bani. Contribuţia românească a fost doar starea precară a economiei şi slăbiciunile ei. După ce mai mult pe daiboj, în doar doi-trei ani, a acaparat pîrghiile de comandă din economie (petrol, gaze, distribuţii energetice, sistem bancar, asigurări etc.), capitalul străin a declanşat o adevărată ofensivă pe toate planurile. Investiţiile străine – concentrate în sectoarele cele mai profitabile, dar fără vreo legătură cu producţia şi exportul (precum retail, imobiliar şi financiar-bancar) au propulsat irezistibil importurile, la cote imposibil de atins de companiile autohtone. Banii aduşi din afară de băncile străine au propulsat la rîndul lor cu viteze ameţitoare creditul de consum, nelăsînd vreo şansă oricărui alt proces economic, îndeosebi producţiei, de a ţine cît de cît pasul, ceea ce a făcut ca întreaga expansiune a consumului să se acopere din import. România a ajuns la o triplare şi a datoriei externe care, la peste 60 de miliarde de euro, este nu atît mare, cît bizară! Grosul acesteia reprezintă datorii ale unor entităţi care nu sînt româneşti ca proprietate şi decizie. Iar, prin intermediul băncilor străine din România, populaţia a ajuns segmentul cel mai îndatorat din România faţă de străinătate. Ineditul situaţiei este o mare necunoscută pentru viitor!