Icoana celor o mie de Marii

Toate Mariile aveau rosturi precise pe lume

Pe toate le chema la fel, chiar dacă pri­miseră nume de botez diferite. Sta­na lui Mancioacă era Maria. Floarea lui Borangic, tot Maria. O altă Marie era Maria lui Guriţă, apoi Chira lui Jane, Maria şi ea, după care veneau la rând următoarele Marii: Mariţa lui Stan Burcea, Măndica lui Ion al lui Puie, Floarea lui Budin, Didina lui Corcilă, Lila lui Gogonaru, Rada lui Georgiu, Stanca lui Ivan, Lisandra lui Buturugă, Anghilina lui Goghe, Vica lui Stancu. Maria din casa noastră se numea Ioana. Dacă tot era în casa noastră, am zis ca ea să-mi fie mamă. Toate Mariile aveau rosturi pre­cise pe lume, între care gătitul, spă­latul rufelor, măturatul prin casă şi prin curte, apoi plecatul la câmp cu sapa sau cu secera pe umăr. Se um­plea câmpul de Marii. În orice caz, în întrecerea dintre cer şi pământ, pri­mul ieşea mereu în pierdere, de­oa­re­ce acolo sus se afla doar o Marie, sfân­tă, ce-i drept, fiindcă Maria acesta îl născuse pe Iisus. Dar şi Mariile de pe pământ erau sfinte, căci aduse­se­ră pe lume prunci din rândul cărora se putea ivi oricând unul care să vrea să urce pe cruce. De aceea li se şi fă­cea după moarte loc în icoană. Câte Marii să încapă însă într-o singură icoană? Că doar una era, s-ar fi su­pă­rat sfinţii ceilalţi ca Maria să ocupe în bi­serică mai mult spaţiu decât i se cuvenea fiecăruia în parte.

Într-o zi, asta a fost mai demult, pe la începutul timpurilor, s-a mutat pri­ma dintre cele o mie de Marii în icoa­na din biserică. Nici o deosebire între ea şi Maica Precista. Erau leite. Aşa că pe perete s-a văzut în continuare un singur chip. Ce sens avea să fie două dacă semănau atât de mult? Apoi a prins-o oboseala pe o altă Marie, şi-a zis că numai acolo în icoa­nă se poate odihni. Acasă o mai întrebau copiii de una, de alta, plus că mai era de săpat pe la vie, pe la porumb, ca să nu mai vorbim de seceratul grâ­u­lui. Ca să nu-i fie dor, şi-a luat Maria noastră nişte pământ sub unghii şi-a şters-o frumuşel în icoană. De ne­cre­zut, dar şi aceasta părea să fie soră gea­mă­nă cu Precista, ca şi cealaltă, care a venit după ea. Rând pe rând, s-au mutat dragele de Marii în icoană, unde, nimic de zis, e linişte, e bine, le-ar plăcea să vină copiii mai des să le va­dă, dar, de, i-or fi adus pe ei nişte sfin­te pe lume, însă cei mai mulţi s-au ni­merit să fie muritori de rând, şi, ca ori­ce muritor, sunt destul de ocupaţi cu viaţa de fiecare zi. Vin şi ei când pot, unii pot, dar uită. Până la urmă, nici pentru icoană nu e prea bine să te uiţi la ea foarte des. Există riscul să-şi piardă din sfinţenie.

Cât despre bărbaţi, soţii Mariilor adi­că, cu toate că au fost destul de pă­că­toşi, li s-a făcut şi dumnealor loc în câte o icoană. Tot acolo în biserică. Mariile îi caută tot timpul cu privirea. Şi ei pe ele. Le vine să chiuie de drag când se întâlnesc. Se abţin însă. Cei care trec pe lângă biserică ar zice: Doamne, ce sfinţi lipsiţi de ruşine! Plus că i-a rugat şi preotul să se abţină, răsplătindu-i în schimb cu câte-un păhărel.

Toate icoanele sunt frumoase, dar icoana celor o mie de Marii le întrece pe toate în frumuseţe. Eu nu mă satur niciodată s-o privesc. Poate unde ştiu că chipul la care mă uit este al mamei mele Ioana, după cum şi al bunicii Tudora, al mătuşii Stana şi al tuşii Anghilina, al Măndichii lui Ion al lui Puie, al Radei lui Georgiu, Lisandrei lui Buturugă, Stancăi lui Ivan, Didinei lui Corcilă şi, tot aşa, până la o mie.