Icoane din cuvinte

Se coc merele și fac lumina mai albă pe dealuri/ încât uneori stau și mă întreb: oare/ acesta să fie sufletul?  Este întrebarea pentru care trăiește și moare cu fiecare carte poetul Constantin Preda. Cea mai recentă     a sa se numește Dacă te strigă cineva pe nume. Doamne, câtă viața în ea! Îndeosebi viața celor ce nu mai sunt. Adică părinții săi, trăitori până mai ieri în comuna doljeană Sadova,  unde în fiece ogradă pe-nserat/ pruncii toți au straiul prins de vin/ dintre toți mai plans și vinovat/ de lumină pare constantin. Vinovăția poeților are legătură cu faptul că, fiind doar niște dumnezei mai mici, nu-și pot învia decât în cărțile pe care le scriu părinții. În marea carte a trecerii noastre pe pământ, scrisă după reguli numai de El știute, de Dumnezeu cel mare și puternic, încă n-a venit și n-o să vină poate prea curând timpul învierii. Așa că, A murit cel mai frumos țăran din câmpia română/ a murit cel mai frumos țăran din poezia mea/ în locul lui devin eu rădăcină/ amurg amar pe-n șipot de cișmea/…. A murit cel mai frumos țăran din câmpia română/ în amurgul acesta ca pelinul de amar/ trupul său sub lespezi de lumină/ nu mai pot să scriu, am mâinile de var. Mâini albe, de iconar de cuvinte, ce pot ține oricând loc de ninsoare, mai cum seamă în ierni precum aceasta în care zăpezile întârzie pentru că au de dus sufletul poeților ce mor în prima zi a anului departe, cât mai departe de lumea asta.
   
Acasă la Sadova spre iarnă/ când cerul e subțire ca o goarnă/când vinul orb prin beciuri zace/ acoperit de țundre și cojoace/ când lângă brâul sobei mama/ mai mișcă timpul cu năframa,   Constantin Preda își caută sufletul în icoanele pe care le zugrăvește el însuși din cuvinte, în timp ce peste  amintirea părinților săi ninge cu varul căzut de pe mâinile tuturor poeților lumii.
   
Aceeași Câmpie Română, dar mai incoace, către răsărit, în satul teleormănean Crângu. Un iconar la fel de priceput așteaptă, tot așteaptă să intre pe ușa atelierului de tâmplărie al tatălui său propria-i copilărie. Aceasta nu mai vine, însă. Fiindcă și satul, și viața i se par tot mai pustii, Florea Burtan, căci așa îl cheamă pe iconarul din Crângu, pune și el la treabă puterea miraculoasă a cuvintelor, mutând atelierul cu pricina într-o carte ce se cheamă chiar așa: Atelierul de tâmplărie. Și totul începe să fie la fel ca mai-nainte. I se întorc, adică, și părinții, și copilăria la viață. Iar odată cu ei se întorc și sărbătorile. Ulițele satului  vuiesc de colinde. Nu există  fereastră în care să nu râdă o lampă. Nu există  poartă pe care să nu intre măcar un om. Nu există cuptor în care să nu se coacă o pâine. Nu există casă în care lumina candelei de pe perete să nu aibă ceva de vorbit cu lumina vinului de pe masă. Nemurile vin la neamuri. Fiecare inimă se lasă strigată de o altă inimă. Și toate acestea par să nu se sfârșească niciodată. Se sfârșește doar cartea. Rămâne, însă, lumina ei.  Albă ca ninsoarea și ca mâinile de iconar de cuvinte. Oare acesta să fie sufletul?