Idoli şi chipuri cioplite

O femeie iubea de câţiva ani un bărbat, îl idolatriza. El îi era tată şi mamă, prieten, amant, iubit; ea depindea de el întru totul. Zilele trecute, bărbatul a suferit un infarct, căruia nu i-a supravieţuit. Femeia venise după acest bărbat de peste mări şi ţări şi s-a trezit singură pe lume, într-o ţară străină, în care nu cunoştea pe nimeni, nu avea bani, nu mai avea nici un sprijin. Până în momentul morţii bărbatului, femeia avea totul prin el. Dar, de îndată ce el n-a mai fost, ea n-a mai avut nimic. Persoana care mi-a povestit situaţia femeii tocmai îmi făcuse o vizită. ”Ajut-o cât de mult poţi”, am sfătuit-o. ”Femeia aceasta simte nesiguranţa totală a vieţii chiar acum, iar ajutorul pe care-l primeşte neaşteptat trebuie să-i redea credinţa în Dumnezeu. Ea şi-a făcut din bărbatul iubit un idol, dar idolii pot cădea de pe soclu şi ceea ce ne rămâne după asta este speranţa în ajutorul lui Dumnezeu”.

”Să nu-ţi faci chip cioplit”, spune Biblia. ”Să nu ai alţi idoli” şi ”să nu ai alţi Dumnezei afară de mine”, mai spune cartea sfântă! Unii cred că-n icoane-s chipurile cioplite, dar noi putem face chipuri cioplite din orice. Oamenii iubiţi, oamenii pe care ne bazăm mai mult, oamenii de care depindem pot lua forma chipurilor cioplite în mintea noastră. Oamenii bogaţi ştiu mai bine că nesiguranţa continuă să macine şi să scurme fiinţa, oricâte bunuri ar avea ea. Sentimentul nesiguranţei vieţii este o trăire umană; nimeni, nici un om viu, n-a scăpat de ghimpii nesiguranţei, oricât de mult s-ar fi ridicat pe scara socială, oricât de multe bunuri ar fi acumulat şi la orice nivel de educaţie şi de înţelegere a vieţii ar fi ajuns. Starea de siguranţă nu poate fi accesată, trăită şi percepută prin formele trecătoare ale lumii. Dacă viaţa noastră depinde de formele trecătoare, de cele ce pot fi distruse, de cele pe care le putem pierde, de cele ce se schimbă permanent, ne simţim în nesiguranţă. Facem idoli din formele ce se distrug, la fel de trecătoare ca şi noi, îi facem lui Dumnezeu chip cioplit şi ne închinăm acestor idoli, uitând că viaţa depinde de Dumnezeu. Viaţa noastră nu depinde de un om sau de altul. Viaţa, această misterioasă amprentă a divinului, dincolo de care nimic nu poate fi conceput, fără de care nimeni n-ar exista, cu atât mai puţin lucrurile care ne înconjoară, este mai presus de lucruri, de oameni, de tot ce-i trecător. Când ceea ce-i bun şi frumos apare în existenţa noastră, când vine un om iubit, un lucru, o capacitate deosebită ar fi important să-i mulţumim întâi lui Dumnezeu pentru că ”Omul sau lucrul” ne sunt trimise de el. A doua mulţumire să i-o dăm omului şi lucrului şi asta pentru ca noi să nu picăm în capcana idolatriei. Să nu facem Dumnezeu din bani, din averi, din oamenii iubiţi, din cei ce ne ajută sau din cei de care depindem, căci atunci ne vom simţi profund în nesiguranţă şi vom simţi o stare de frică bulversantă la gândul de a pierde lucrul sau omul de care pare să depindă viaţa noastră. Mai presus de Dumnezeu să nu fie nimic în mintea noastră şi, dacă ar fi aşa, n-am cunoaşte criza, n-am simţi frica, îngrijorarea şi nu ne-am baza până la epuizare pe lucrurile trecătoare ale lumii. Siguranţa este starea de încredere deplină în Dumnezeu, care nu ne-a lăsat pe nici unul dintre noi la greu şi care s-a ivit suprinzător pe corăbiile gata de scufundare ale existenţei. Încrederea în Dumnezeu ne eliberează de frica pentru pierderea vieţii în clipa în care pentru noi Dumnezeu va fi pus înainte şi mai presus de lucruri, de oameni şi de toate cele din care ne facem chip cioplit.