Iluzia e cucoană mare

Când am decis să scriu un şir de comentarii, cu gândul de-a întoarce pe toate feţele o temă spinoasă - "Cum să-ţi faci casă în România" - , am ştiut că voi stârni şi nostalgii, şi furii, şi suspiciuni. Mi-am asumat însă riscul. Conexiunea inversă n-a întârziat. Fiecare dintre cele trei episoade de până acum şi-a avut retroacţiunea sa, feedback-ul, deîndată ce a fost difuzat ziarul scris pe hârtie sau comentariul a apărut pe internet.

Telefoanele primite, scrisorile, "interpelările" intervenite pe stradă ori intervenţiile prin poşta electronică m-au convins că "alinierea" opiniilor, a convingerilor sau a dorinţelor în materie de cumpărări ori construiri de case este imposibilă. Motiv pentru care ţin să-i asigur pe toţi cei care s-au angajat în dezbatere, fie că şi-au exprimat deschis punctele de vedere, fie că au preferat adâncirea în anonimatul asigurat de internet, că nu vreau să impun o anume opinie. Sau convingerile mele. Nicidecum. Analizez această temă de vreo cincizeci de ani, am urmărit îndeaproape dinamica ei de-a lungul timpului, la noi sau în multe alte locuri din lume, ca jurnalist, iar acum nu fac altceva decât să aştern pe hârtie constatări. Fără efuziuni ideologice. Şi fără prejudecăţi. Dar cu certitudinea că pot fi de ajutor în conturarea unei noi politici locative.

Eu nu susţin, aşa cum mi s-a reproşat, statul minimalist. Şi nici nu acuz statul paternalist. Doar observ. De altfel n-ar avea nici o importanţă opinia mea într-o problemă de o vastitate greu de imaginat. Şi, desigur, extrem de fierbinte.
Şi, la urma urmelor, constatarea că în a doua jumătate a veacului nostru, după ce rănile celui de al doilea război mondial s-au vindecat, creditul a devenit combustibilul ce a pus în funcţiune principalul motor al înaintării societăţii, clasa de mijloc, înseamnă cumva o pledoarie pentru "statul minimalist"? Să fim serioşi! Adevărul este că deîndată ce omenirea a prins treptat gustul traiului pe datorie, ţări bogate şi ţări mai puţin bogate şi-au îngroşat rândurile cu oameni ajutaţi de bănci să se desprindă în masă din polul sărăciei, croindu-şi o viaţă nouă prin muncă şi înavuţire. În rândurile clasei de mijloc.

Dar este oare o astfel de notaţie, o ceartă cu "statul paternalist"? Vă asigur că nu. De altfel, gândesc că ne-ar prinde bine o cale directă către un stat generalizat al bunăstării, care să poată într-adevăr să aibă grijă de toţi cetăţenii ţării de la copii la bătrâni. Dar m-am convins că aşa ceva e imposibil. Nu doar la noi, ci pretutindeni în lume. Un astfel de stat, conturat într-o viziune idilică, nu-i decât rodul unei imaginaţii de tip populist.

În realitate, noi, în România de azi, avem nevoie de o radicalizare a reformelor, care să ne aducă, întâi şi întâi, regenerarea muncii. Un astfel de proces ne-ar aduce nu doar un nou mediu economic, care să încurajeze şi să stimuleze competiţia în muncă, libera iniţiativă, asumarea riscului, ci ar şi îngusta terenul în care se manifestă chiulul, delăsarea şi înşelăciunile. A gândi însă acum lenevind, că bunăstarea am putea s-o obţinem şi altfel decât prin muncă eficientă, e o iluzie. Şi cum lenea e cucoană mare... care n-are de mâncare, potrivit unei înţelepte vorbe populare, înseamnă că iluzia e o cucoană şi mai mare.

Sigur, oamenii au nevoie de case confortabile în care să locuiască, de hrană îndestulătoare, de condiţii bune de viaţă. Dar toate aceste lucruri nu pot să cadă din cer. Ele trebuie să fie înfăptuite pe pământ. Or, aici, pe pământ, nu-i nici drept şi nici posibil să primească la fel cel care aşteaptă venituri din fonduri de protecţie socială şi cel ce prin munca, iniţiativa şi riscul lui asigură banii necesari protecţiei sociale. Tot aşa cum nici întreprinzătorii nu pot primi la fel. Numai competiţia poate să decidă cât primeşte fiecare prin "jocul" pieţei. Vom fi nevoiţi să învăţăm în sfârşit o lecţie nouă: că şi energia, şi materiile prime, şi banii, şi proprietatea se împart pe piaţă. Potrivit regulilor pieţei, total diferite de cele ale repartiţiei administrate de stat, din "cazanul comun".

Vorbind despre bunăstare, nu cred că putem implica în vreun fel stări afective. Pentru că dacă vom judeca lucrurile cu sentimentalism, vom reuşi cu greu sau nu vom reuşi deloc să rezistăm ispitei de a deplânge faptul că o familie de bugetari, soţ şi soţie, câştigând împreună după tăierea salariilor câteva sute de lei pe lună, şi-ar dori un credit... dar nu găseşte înţelegere la nici o bancă. De aici mai e un singur pas ce a şi fost deseori făcut până la a încrimina băncile că taie accesul bugetarilor la creditele bancare.

Nu e deloc corect să amestecăm lucrurile. Creditele bancare nu sunt şi nici nu pot fi ajutoare pentru familiile nevoiaşe. Mai întâi să apară soarele şi abia apoi băncile vor extinde creditele. Şi, mai cu seamă, creditele ipotecare pentru construcţii de locuinţe, care de obicei acoperă o perioadă de 10, de 20 sau de 30 de ani. Oricum am judeca, în nici un fel nu putem confunda creditul cu ajutorul social.