Iluzia lui Stelian Tănase

Excelentă iniţiativa inegalabilei Eugenia Vodă de a-l invita, în cadrul emisiunii PROFESIONIŞTII, difuzată de televiziunea publică, pe romancierul Stelian Tănase. Un spirit liber într-o lume încă înlănţuită de propriile prejudecăţi.

Un om care recunoaşte că şi-a trăit cei mai frumoşi ani după 1989. Şi tocmai când mă gândeam că atât realizatoarea, cât şi invitatul merită "Magna Cum Laudae" pentru dialogul lor convingător am asistat stupefiat la efectul sindromului produs în timp de imaginea generalului Victor Atanasie Stănculescu.

Reflectând la posibilele efecte ale crizei economice mondiale, Stelian Tănase contura şi posibilitatea recurgerii în România la o... lovitură de stat militară. Prin care un general autohton - aplaudat de mulţimea exasperată de prelungirea efectelor negative - ar prelua puterea, precum în Grecia, Turcia sau Chile. Afirmaţie şocantă.
Cu un impact neatenuat de fraza următoare, prin care îşi exprima încrederea în şansa democraţiei româneşti.

Chiar dacă, din punct de vedere literar, cele trei exemple menţionate pot pune telespectatorii/cititorii pe gânduri, nici unul nu are vreo legătură cu realitatea de la noi.
Astfel, la Atena nu există azi nostalgii legate de junta militară instituită la 27 aprilie 1967, când regele Constantin a emigrat la Roma. De ce? Cvasitotalitatea demnitarilor militari greci au studiat peste Ocean.

Au activat în comandamente conduse de americani. Şi preţuiesc valorile democraţiei. Ei nu doresc o instabilitate de genul celei generate de colonelul Papadopoulos, care s-a proclamat recent la 21 martie 1972, întrunind puterile şefului statului cu cele ale premierului.

În anul următor, la 1 iunie, a abolit monarhia, devenind preşedinte provizoriu. Apoi Guvernul a publicat 12 amendamente constituţionale, prin care se trecea de la "democraţia parlamentară încoronată" la "republica parlamentară prezidenţială". Însă cum nici un general nu tolerează să fie în subordinea unui... colonel, la 25 noiembrie 1973 generalul Phaidon Gizikis a preluat puterea supremă tot printr-o lovitură de stat. La 24 iulie 1974, Constantin Karamanlis a revenit în Grecia, fiind primit cu entuziasm de populaţie şi numit premier. Aşa s-a încheiat regimul coloneilor.

În Turcia există două tabere. Naţionaliştii vor conti-nuarea politicii lui Mustafa Kemal Atatürk.
Adică păstrarea statului laic. Şi a parteneriatului special cu SUA. Islamiştii susţin integrarea ţării lor în UE.

Dar cer ca studentele să poarte vălul islamic în universităţi. Garantul laicităţii este armata turcă. Aceasta poate ori când ocupa nordul Irakului, unde activează o parte a rezistenţei kurde. În plus, nu are vreun complex de inferioritate nici în faţa trupelor iraniene. Şi mai poate interzice accesul oricărei nave militare în Marea Neagră. Are însă un "călcâi al lui Ahile". 40% din soldaţii turci sunt de origine kurdă...

Cât despre dictatura lui Augusto Pinochet, în Chile, aceasta rămâne un coşmar numai pentru America Latină. Altceva aş fi aşteptat de la Stelian Tănase!

Să amintească un drept interzis militarilor români. Dar acordat camarazilor din Bundeswehr. În Germania, după orele de program, militarii au dreptul să participe, ca simpli cetăţeni, la adunările organizaţiilor de cartier, ale diferitelor partide, în funcţie de opţiunile personale. Ei propun soluţii privind problemele specifice mediului militar. Nimeni nu le terfeleşte onoarea. Şi nici nu îi etichetează ca bugetari de lux! După unificarea Germaniei, mulţi generali şi ofiţeri în rezervă au primit funcţii civile administrative. Semn că spiritul lor organizatoric contează în societatea germană. La ei, da! La noi, nu.

În schimb, militarii activi sau rezervişti au devenit "ţinte vii" pentru unii oficiali şi sindicalişti din România. Doar primii au nevoie de cât mai mulţi ţapi ispăşitori pentru efectele crizei financiare. Iar secunzii uită că meseriile lor nu impun în contractul profesional nici Supravieţuirea, nici Sacrificiul Suprem. Eroii români fiind parcă mai importanţi pentru aliaţi în teatrele de operaţii decât pentru unii compatrioţi...

Lovitura de stat militară? O iluzie tristă. Ca şi societatea în care trăim.