Îmblânzirea ”fantomelor”

În toate casele trosneşte mobila, unii cred că ”se aud paşi” prin casă în liniştea nopţii, diferite zgomote dau târcoale şi oamenii, mulţi oameni, se gândesc că trebuie să fie...acolo vreo fantomă, vreun spirit care bântuie. Am întâlnit un taximetrist, care umbla pe la babe şi pe la biserici, înnebunit la gândul că cineva îi făcea vrăji, îi mergea rău, nu se înţelegea deloc cu nevasta, îşi lovea continuu maşina în trafic şi, în general, îl urmărea ghinionul. ”Doamnă, se deschide uşa de la dulap singură, se aud nişte zgomote groaznice noaptea, e lucru rău la mijloc”, îmi spunea disperat taximetristul. Eu n-am auzit pe nimeni care să nu spună ”cu subînţeles” că-i trosneşte televizorul, mobila sau parchetul! Oamenii cu structură ”ştiinţifică” ar argumenta că lemnul uscat trosneşte, e un fenomen explicabil.

Dincolo de toate explicaţiile, ştiinţifice, mistice, cele legate de fantome sau vrăji diabolice, starea pe care o resimte omul în mod cert este ”frica”. Majoritatea celor care cred în vrăji sau în fantome tulburătoare nu simt aceeaşi frică paralizantă, care-i face să doarmă cu lumina aprinsă, atunci când doarme şi o altă persoană lângă ei. Mobila trosneşte mai puţin viguros, mai puţin înspăimăntător şi fără să trezească vreo emoţie anume în interiorul oamenilor a căror viaţă curge lin, în siguranţă, în pace, în încredere şi-n speranţă. ”Fantomele” devin ameninţătoare pentru oamenii care se tem de separare, de abandon şi de singurătate. Fantomele şi paşii lor înfricoşători se aud cu mulţime de decibeli în sufletele şi-n minţile chinuite de spaima de părăsire. Emoţiile acestor oameni sunt copleşitoare; raţiunea se tulbură, conştiinţa luminoasă se întunecă, frica devine insuportabilă; ceva nevăzut, o forţă înspăimântătoare se apropie de om, îl ameninţă, îi ameninţă viaţa, el se simte singur în faţa acestei puteri ”oculte”, ascunse şi distrugătoare. Inconştient de cauza ameninţării, omul devine – totuşi – conştient că ceva necunoscut îl ameninţă. Acel ceva necunoscut ar putea fi tocmai abandonul, separarea, pierderea unei relaţii apropiate: frica ce se iveşte din subconştient e problema psihologică şi singura problemă care – o dată vindecată – îndepărtează toate fantomele. În aceste fantome, în aceste zgomote urâte, nu-i altecva decât ”fantoma” unei traume de separare, adesea născută în copilărie. Copilul părăsit, copilul ai cărui părinţi se despart, copilul care se duce forţat la grădiniţă şi chiar cel care-a trăit o frică banală de a fi părăsit. s-ar putea să resimtă această frică în viaţa sa de adult sub forma fricii de fantome, de vrăji sau a unui persistent sentiment că ceva sau cineva îi face un rău ireparabil. Frica creează fantomele. De frică avem nevoie să ne dezbrăcăm, avem să părăsim frica pentru ca răul acela nevăzut să se îndepărteze de noi şi, în multe cazuri, pentru ca noi să ne întâlnim perechea în viaţă. Frica de a fi abandonat ne poate tulbura în aşa măsură încât să atragem în expereinţa vieţii persoane care ne vor părăsi. Teama e ascunsă în întuneric, ea e fantoma care ne bântuie, ea e vrăjioarea cea rea şi de ea putem scăpa conştientizând, în primul rând, că e fantoma noastră. Avem nevoie să acceptăm că şi noi am părăsit oameni şi apoi să înţelegem că, oricine ne-ar părăsi, nu murim, viaţa merge mai departe. Căci asta-i frica de a fi părăsit; teama inconştientă că ne pierdem viaţa în absenţa celui care ne părăseşte. Iar asta nu-i adevărat şi pentru că nu ştim adevărul, ne e frică de paşii fantomelor!