Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Oficiali guvernamentali şi ai băncii centrale, lideri politici, bancheri, analişti se strofoacă să găsească acul în carul cu fân: acea cheie magică din zona fiscalităţii cu care să se deschidă uşa creşterii economice şi, mai departe, chiar cea a dezvoltării. Există adânc înrădăcinată credinţa că o impozitare rezonabilă şi adecvat distribuită pe orizontală şi verticală printre companii şi individuali este capabilă să deschidă această uşă, deocamdată închisă.
În situaţia concretă a României nu poate fi împărtăşită această credinţă!
Într-o economie dezvoltată, cu o fiscalitate aşezată, schimbări fiscale chiar şi modeste pot induce impulsionări ale activităţii economice, creşteri ale ocupării forţei de muncă, descurajări sau încurajări ale consumului, evitarea unor fenomene prociclice sau de supraîncălzire a economiei.
Nu este cazul României, o ţară subdezvoltată! Pentru a se dezvolta sunt necesare resurse financiare masive, aflate în cea mai mare parte înafara fiscalităţii: în funcţie de dotări, în zona exploatării materiilor prime, în zona energiei, în sistemul bancar. Să fie clar: în zona fiscalităţii sunt foarte puţine resurse financiare disponibile. Cheltuielile bugetare în majoritatea lor sunt fixe, obligatorii: salarii, pensii, minime achiziţii pentru funcţionarea sistemelor de sănătate, educaţie, ordine publică, armată, servicii secrete etc. Presiunea asupra veniturilor bugetare este imensă. Deficitele bugetare se află, în vremuri de criză, sub semnul reducerilor. Astfel, în mod obiectiv, resursele ce pot fi disponibilizate de fiscalitate pentru stimularea activităţii economice sunt mici şi, esenţial, cu totul insuficiente pentru promovarea efectivă a dezvoltării.
Obiective conjuncturale de diferite naturi în plan economic pot fi, desigur, realizate din mişcarea fiscalităţii, dar dezvoltarea, care reclamă resurse uriaşe şi pe termen lung, nu poate veni din fiscalitate! Sau doar din fiscalitate.
România este un exemplu semnificativ. Ca ţară subdezvoltată, are nevoie de resurse de circa 10-15% echivalent PIB anual pentru ca, în 20-30 de ani, să poată fi împinsă pe calea dezvoltării. Relaxarea maxim posibilă a fiscalităţii în România pentru stimularea creşterii economice poate atinge 0,1-0,3% echivalent PIB, deci pune la dispoziţie resurse de finanţare între 20 şi 100 ori mai mici decât cele necesare.
Cedând străinilor exploatarea resurselor minerale principale, distribuţiile de energie (în care se colectează banul din sistemul energetic), precum şi băncile – adică autodeposedându-se de controlul asupra rulajului banului din economie – România nu mai are la dispoziţie resurse pentru finanţarea şi promovarea propriei dezvoltări.
Este de înţeles de ce, în mod inevitabil în aceste condiţii, forţele politice din România, indiferent dacă se dau de dreapta sau de stânga, scormonesc în fiscalitate, singurul instrument care le-a mai rămas la îndemână! Numai că nu aici se ascunde cheia dezvoltării!
