Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Definiţia de dicţionar este aşa: "Impostor: persoană care pretinde a fi altcineva (sau altceva) în scopul de a-i înşela pe alţii pentru a obţine câştiguri frauduloase". Cuvântul vine din latină şi este o contracţie a termenului "impositor" derivat din verbul "imponere".
Iar "imponere" înseamnă a impune cu forţa ceva neplăcut cuiva pentru a-l manipula şi a-l supune, în scopul de a obţine un avantaj prin impunerea propriei voinţe în detrimentul altora. Diferenţa dintre "imponere" şi "impostor" constă în "îndulcirea" aplicării forţei prin manipulare, înşelăciune, trucuri, ambalaje frumoase şi promisiuni false pentru atingerea aceluiaşi scop.În acest sens, sunt vreodată cetăţenii nişte impostori atunci când votează, deşi pentru 12 ore, aparent, puterea este în mâna lor? Nu. Pentru că ei au de ales din oferta de mărfuri politice IMPUSĂ pe tarabele electorale de partide.
Pe de altă parte, ca român, după ce citeşti definiţia termenului "impostor" îţi vine în minte, automat, cuvântul "politician". Definiţia de dicţionar a impostorului este, de fapt, un portret al politicianului de azi.
Hai să vedem de ce politicianul nu poate fi în România, deocamdată, decât un impostor. Pentru că dacă un tânăr onest, intelectual, cult şi cu bun simţ vrea să intre în politică nu o poate face decât devenind membru al unui partid.
Şi timp de câţiva ani, până să ajungă în primele linii ale partidului, într-o poziţie care să-l facă eligibil pentru un post activ în politică (structura de partid, parlament, guvern, administraţie locală), este nevoit să se supună atâtor "impuneri" încât, la final, devine şi el un impostor. Cu alte cuvinte, dacă nu joacă după regulile interne ale partidului, este ori tras pe linie moartă, ori suspendat, ori dat afară.
Un om care a fost, ca tehnocrat, în structurile guvernului, pe o poziţie înaltă - şi care a plecat singur după un an - mi-a spus: "Sunt toţi la fel, de jos şi până sus. Disputele de la televizor sunt de ochii lumii, ca să-şi tranşeze electoratul. În afară de asta, sunt toţi înţeleşi între ei pentru un singur scop: afacerile. Asta este tot ceea ce-i interesează".
Nici măcar nu vor puterea de dragul puterii, ci numai pentru a ajunge în poziţii care să le ofere afaceri grase. De fapt, de fiecare dată când votăm, noi le permitem unora ca, prin intermediul structurilor statului în care-i propulsează alegerile, să-şi desfăşoare afacerile mai bine cu banii noştri. Foarte puţini dintre ei fac şi pentru ei, şi pentru noi.
Oricum ar fi, întotdeauna o fac în primul rând pentru ei şi apoi, dacă se poate, şi pentru noi. Există, ce-i drept, o minoritate de oameni politici care nu consimt la acest joc, drept pentru care aceştia nici nu au vreo putere reală. Sunt toleraţi pe arena politică numai ca să se păstreze o aparenţă de diversitate democratică.
Astfel, impostura de care vorbeam la început se perpetuează legislatură de legislatură în viaţa noastră. Cei care nu se duc la vot să nu-şi închipuie cumva că astfel rămân neatinşi, prin neimplicare. Costurile acestei imense imposturi politice le suportăm toţi.
Visez, utopic, la nişte alegeri în care prezenţa la vot să fie de 90%, din care 85% voturi anulate.
Asta s-ar întâmpla numai în situaţia în care membrii simpli ai oricărui partid s-ar trezi şi ar lua atitudine împotriva imposturii de la vârf.
În România, marea impostură politică este un sistem perfect legal în care, prin votul democratic, le oferim unora şansa de a face afaceri complet imorale şi/sau ilegale. Adică, le permitem legal să ne fure, legitimând astfel furtul. Şi prin atitudinea noastră suntem, de fapt, autorii morali ai acestei imposturi.
