Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Dacă s-ar aplica în toate cazurile… Ce bine ar fi. Dar viaţa n-a fost făcută pentru a fi „străbătută” uşor. Altfel n-am mai fi numiţi supravieţuitori la final, nu? Vorba aia, „viaţa trebuie trăită aşa cum este pentru că ni s-a dat fără să o cerem şi ni se va lua fără să fim întrebaţi”. Cum să o trăim aşa cum este când ni se pun piedici?!?
Dragostea este… fantastică. Este dătătoare de pace, afecţiune, căldură, puritate, stare euforică, înroşiri ale obrajilor, siguranţă şi multe altele. Ne face să plutim pe un nor deasupra agitaţiei cotidiene, a răutăţilor şi a bârfelor. Ne ajută să ne redescoperim ca fiinţe plăcute, drăguţe, care deodată devin foarte importante pentru cineva. Devenim pentru partener raţiunea sa de a exista. Ne face să ne simţim egali. Ne oferă ochelari cu care privim lumea într-un mod pe care numai un îndrăgostit îl poate recunoaşte. Iubind, gustul vieţii se transformă brusc într-unul dulce, iar culoarea prinde nuanţe roz. Iar imunitatea la orice răutate venită din exterior, la necazurile vieţii devine din ce în ce mai puternică. După toate acestea, la o primă vedere am constata că dragostea este chiar... frumoasă şi benefică din multe puncte de vedere. Că toţi trăim în puf la trăirea acestui minunat sentiment. La o privire un pic mai atentă realizăm că, de fapt, lucrurile nu sunt întotdeauna precum par. Deoarece „cursul dragostei adevărate nu a fost niciodată neted”, spunea William Shakespeare.
În timp, relaţia frumoasă se evaporă, capătă alte nuanţe. Partenerii coboară cu picioarele pe pămant, iar ceea ce în trecut le dădea mari satisfacţii, acum le displace profund. Asta pentru că fiecare realizează că are o identitate proprie, alte dorinţe, alte aşteptări. Iar din dorinţa de a evada din propria tristeţe, alege să încheie legăturile cu celălalt. Dar o face târziu, când iubirea nu mai înseamnă plăcere, când nu mai lasă loc nici de „Bună ziua!”. Sau drumul greu, ce presupune efort în construirea unei relaţii de iubire reală.
Am ajuns să ne concentrăm mai mult pe lucrurile negative, în loc să reflectăm dublu, să privim partea bună; ţinem un timp îndelungat în suflet o răutate făcută de cineva, un act grosolan decât un gest pozitiv. Uităm să iubim. Uităm să apreciem gesturile mici, lipsite de complexitate. Renunţăm să mai luptăm pentru relaţia/căsnicia cu partenerul care ne-a învăţat să iubim cu adevărat (pentru că ceilalţi sunt în număr infinit).
Ne lăsăm purtaţi pe braţe de ce nu ar trebui, în special tinerii. Suntem înconjuraţi de oameni care bârfesc fără jenă (pentru asemenea zvonuri, ar fi păcat ca lumea să-şi mai spele urechile), de oameni care denaturează în mod intenţionat adevărul de teama unei confruntări prea dure. De oameni care au satisfacţii la auzirea unor tragedii, o bucurie că nu li s-a întâmplat lor. Ne înconjoară oameni care îşi urmăresc numai interesul financiar, oameni care sunt atât de laşi şi de iresponsabili încât dau vina pe toţi cei din jur pentru propriile greşeli. „Păcatul nostru cel mai mare este că facem orice anormalitate să devină normalitate”, este de părere scriitorul Octavian Paler. Toate acestea contribuie la distrugerea propriului suflet şi a relaţiilor. Off, ce ţi-e şi cu dragostea asta a tinerilor...
Citește pe Antena3.ro
