Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
1. De ce contează natura deficitului structural?
Deficitul structural este diferența dintre poziția fiscală observată și cea pe care am vedea-o într-o economie aflată la potențial. E conceptul menit să facă ordine în zgomotul ciclic. Dar e fragil, sensibil la modele, la ipoteze despre PIB potențial și despre elasticitatea veniturilor fiscale. Larch & Turrini (2011) au spus-o clar: măsurarea depinde de lentila prin care privești economia.
În spatele cifrelor, două motoare pornesc povești diferite:
· Componente exogene - șocuri geopolitice, costuri care vin din afara economiei, tranziții structurale, demografie. Intră în cadru fără să ceară voie.
· Componente endogene - decizii fiscale, măsuri discreționare, rigidități bugetare, ciclu financiar. Tot ce se întâmplă „în casă”.
Pentru politica monetară, diferența e esențială: nu reacționezi la un curent de aer la fel cum reacționezi la un aragaz lăsat deschis.
2. Componentele exogene: atunci când inflația nu vine din cerere
Șocurile exogene sunt ca o lumină rece: dezvăluie un preț nou al realității. Cheltuieli suplimentare în zone sensibile, tensiuni legate de energie, presiuni pe lanțurile logistice. E o inflație care nu are legătură cu exuberanța cererii, ci cu costuri care se strecoară sub ușă.
Literatura e coerentă: Clarida, Galí & Gertler (1999) au arătat că la un cost-push shock reacția trebuie să fie atent dozată. Dacă strângi prea tare șurubul dobânzilor, riști să lovești producția fără să îmblânzești sursa inflației. Gertler & Karadi (2015) confirmă: răspunsul optim e gradual și dependent de date.
Mai mult, șocurile exogene persistente - climatice, demografice, strategice - sunt ca picăturile chinezești: ritm lent, dar presiune reală. Politica monetară trebuie să rămână vigilentă, dar să evite reflexele agresive. Există momente în care banca centrală vede foarte clar limita acțiunii sale: nu toate furtunile pot fi oprite cu o umbrelă.
3. Componentele endogene: aici politica monetară are pârghia clară
Dacă exogenul vine din exterior, endogenul e făcut în interiorul casei fiscale. Un guvern care accelerează în timp ce economia deja forțează turația poate transforma deficitul structural într-un barometru al supraîncălzirii.
Blanchard & Perotti (2002) arată că impulsurile fiscale discreționare se văd rapid în cerere și în inflație. Woodford (2003) vorbește despre echilibrul delicat dintre „fiscal dominance” și „monetary dominance”: dacă deficitele endogene cresc, politica monetară riscă să devină un răspuns, nu un arbitru. Aici reacția trebuie să fie fermă: dobânzile ridicate sunt mecanismul prin care banca centrală protejează ancorele nominale.
Cu alte cuvinte, componenta endogenă este terenul pe care banca centrală poate și trebuie să acționeze. E inflația de cerere, cea „clasică”.
4. Funcția de reacție: asimetrică, nu uniformă
La exogen: atenție, gradualism, analiză a persistenței.
La endogen: reacție clară, rapidă, fără ambiguități.
Alesina & Ardagna (2010) subliniază că deficitele discreționare mari sunt asociate cu inflație persistentă și pierderi de credibilitate. Acolo dobânda este unealta principală. În schimb, acolo unde deficitul structural se deteriorează din motive externe - fie ele costuri suplimentare sau obligații strategice - reacția monetară trebuie să distingă între un impuls de cerere și o reașezare a prețurilor relative.
Sunt episoade în care fiscalul „îți aduce nota de plată” pentru decizii care nu țin de ciclul intern al cererii. Politica monetară vede factura, dar nu o poate negocia.
5. Ce înseamnă asta pentru băncile centrale?
Studiile BCE, Fed și BRI cer același lucru: o segmentare clară a șocurilor. Coenen & Straub (2005) arată că șocurile exogene pot masca, temporar, impulsuri inflaționiste sau dezinflaționiste fără legătură cu cererea. Jordà, Schularick & Taylor (2016) arată că ciclurile financiare amplifică efectele endogene.
Modelele trebuie să includă:
· filtrare ciclică robustă,
· estimări prudente ale PIB potențial,
· scenarii contrafactuale pentru a separa exogenul de endogen.
Nu tot ce numim „deficit structural” e la fel. Iar dacă nu distingi între surse, riști să pui aceeași doză de medicament pentru boli diferite.
Concluzia
Politica monetară trebuie să țină cont de natura deficitului structural.
Dar nu uniform.
· Componentele exogene cer o abordare flexibilă, calmă, aproape stoică. Uneori costurile vin dintr-un loc unde economia internă nu are nicio putere. Dobânda nu poate desface noduri care nu sunt economice.
· Componentele endogene cer reacție fermă. Acolo se joacă credibilitatea, acolo banca centrală poate preveni dezancorarea așteptărilor.
În final, rolul băncii centrale nu este să rescrie realitatea fiscală, ci să o interpreteze corect. Iar uneori realitatea vine cu facturi care depășesc granițele unei decizii de politică monetară, oricât de bine calibrată ar fi.
Mai punem o dată întrebarea: În ce măsură politica monetară trebuie să țină cont de componentele exogene și endogene ale deficitului structural?
Transparența este esențială în identificarea componentelor exogene și endogene, ca nu care cumva politicul să mascheze, să confunde, exogenul cu endogenul.
Citește pe Antena3.ro
