Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Lumea este bântuită de nesiguranţă. Se răspândeşte acest sentiment cam peste tot. Iar când el loveşte atât de catastrofal precum în Japonia, printr-un efect de contaminare, oamenii de pretutindeni se întreabă: oare ce ne aşteaptă? În 1975, publicam împreună cu un coleg o carte intitulată "Dosarul energiei nucleare: risc şi securitate" în care susţineam ideea că securitatea există numai dacă ne asumăm riscurile.
Într-adevăr, şi nu numai în ce priveşte nuclearul, într-o lume nesigură, te poţi ocupa cu siguranţă numai de nesiguranţă. Dar dacă nesiguranţei i se adaugă şi neîncrederea? Dacă vă gândiţi că e vorba de România noastră vă spun: aşa e. Cel care trăieşte din neîncredere şi seamănă neîncredere mai are îndeobşte un defect. Acela de a trăi din minciună.
Sentimentul meu, exagerat poate, e că trăim între o ordine a minciunii şi o dezordine tot a minciunii. Cu toate acestea, nu mă aliniez, în nici un fel, la admiraţia pentru un trecut împotriva căruia, la un moment dat, eram dispus să-mi dau şi viaţa. Probabil că marele nostru Nicolae Titulescu continuă să aibă dreptate: "Mai mult ca oricând, epoca ce trăim e un amestec de adevăruri vechi, destinate să moară şi, deci, adevăruri noi încă neîndeajuns de clare."
Cu cât punem faţă-n faţă, într-o antiteză, prezentul cu trecutul cu atât pierdem din vedere adevărurile noi. Ce ar fi normal să facem acum? Dezorientarea, care a cuprins atât pe cei care simt azi că au pierdut aproape tot din ce aveau ieri cât şi pe cei tineri care simt că oricât s-ar strădui tot n-ar reuşi să obţină ceea ce altă dată era normal să obţină, nu justifică nostalgia, cel mai adesea oarbă. Numai voinţa de a ieşi din impasul actual e răspunsul corect. "Paradisul pierdut", ca orice paradis, e o iluzie dăunătoare. "Durerile facerii" sunt dureri, dar poartă în ele speranţa unui rod adevărat.
Auzim neîncetat: "La ce să muncesc dacă nu rămân cu câştig sau dacă surplusul de muncă e prea puţin plătit?". "Ego sum qui sum", "sunt ceea ce sunt", spuneau vechii romani. Fiecăruia ne-ar plăcea să spunem asta şi chiar avem dreptul să o spunem pentru că fiecare poartă în sine o raţiune a existenţei sale. Dar mai trebuie ceva: să urmeze conştient un mod de viaţă. Trecutul şi viitorul încă se mai luptă între ele pe meleagurile româneşti pentru a impune românilor propria lor hegemonie.
Dacă am ales libertatea, dacă nu concepem să trăim fără ea, dacă tot ce e creator şi productiv vine prin libertate atunci să nu mai exclamăm la tot pasul "E de necrezut!" Că doar n-o să punem viitorul în trecut! şi totuşi, pentru moment, tocmai că e cât se poate de credibil fiindcă toată percepţia publică asta indică. Realitatea asta e ca un ou fără miez, fragil şi nehrănitor. O ţară fără nucleu ce e? O vastă periferie. Eu cred însă că nu ne putem acomoda şi, cu atât mai puţin, adapta la nesiguranţa impusă nu de şocurile naturale sau de împrejurări ce nu sunt sub controlul nostru ci de minciuna consacrată minciunii. Dacă există un destin comun, cel naţional, avem o problemă: să nu lăsăm să ne fie furat în numele minciunii. Cum spunea Leonardo da Vinci: "A stima viaţa, întreaga viaţă, nu înseamnă că o meriţi".
În împrejurări dramatice pentru soarta României, tot Nicolae Titulescu vorbea despre puterea momentului: "Problema care se pune azi României e înfricoşătoare, dar simplă: sau România pricepe datoria pe care i-au creat-o evenimentele în curs, şi atunci, istoria ei abia începe, iar viitorul ei va fi o răzbunare prelungită şi măreaţă a umilinţelor ei seculare; sau România, mioapă la tot ce e "mâine", cu ochii mari deschişi la tot ce e "azi" nu pricepe şi înlemnită stă pe loc, şi atunci istoria ei va înfăţişa pentru vecie exemplul, unic şi mizerabil, al unei sinucideri vieţuite!"
Astăzi, revoltat de prezent, nu mai sunt stăpânit ca altă dată de o credinţă fermă şi sigură într-un ideal naţional al României. Sunt stăpânit de dorinţa de a o avea.
Citește pe Antena3.ro
