Înainte de a ne cunoaşte

Pentru ca un copil să recunoască un pom trebuie să-l cunoască mai întâi. Mama îi arată pomul şi-i spune: "Uite, ăsta-i un pom"! Pentru ca o femeie să recunoască un bărbat sau invers este nevoie ca mai întâi să se cu­noas­că. Dacă ai văzut un om, un obiect, o stare de lucruri, confi­gu­raţia unui eveniment, a unei probleme, a unei po­veşti de dragoste, a unei situaţii, când întâlneşti pentru a doua oară ceea ce ai văzut o dată recunoşti. Re­cu­noşti ceea ce cunoşti deja. ştim cu toţii asta, e atât de simplu. Ceea ce nu ştim este răspunsul la întrebarea: "Ce anume face să cunoşti un om, o situaţie, o pro­blemă, un obiect? Exis­tă ceva anterior unei întâlniri cu un alt om? Există ceva ce ne face să ne cu­noaş­tem sau ne cunoaştem şi cunoaş­tem obiectele lumii înconju­ră­toare din pură întâmplare? Este existenţa un rod al hazardului? Întâlnirile noastre se produc, oare, printr-o aruncare de zaruri sau ar putea fi ceva ce ne atrage către un drum şi nu către altul? Ar putea fi ceva ce ne conduce subtil, strategic şi clar către fiecare întâlnire, către fiecare altă fi­in­ţă, către fiecare eveniment de viaţă, situaţie, problemă etc.?

Unii spun "da, nimic nu-i întâmplător". Ceva ne atrage pentru a ne cunoaşte, ceva în interiorul nostru se întâmplă înainte de a ne cunoaşte, iar acel ceva ce se întâmplă dincolo de conştienţă, dincolo de înţelegere şi dincolo de explicaţie ne determină alegerile. Dacă azi alegi să mergi la serviciu pe un drum diferit decât cel obişnuit, se poate să întâlneşti pe drum un cunoscut pe care nu l-ai întâlnit de mult timp. Se poate ca el să-ţi aducă răspunsul la o întrebare care te fierbe de mult timp şi chiar să fie soluţia pentru o problemă care te macină. Se poate să întâlneşti un necunoscut pe drumul acela, să te ciocneşti cu el în trafic, să te împrieteneşti cu el şi apoi să vă căsătoriţi! Ce anume a făcut să cunoşti omul pe care-l cunoşti? Ce anume se întâmplă undeva, dincolo de planul fizic, dincolo de simţurile cunoscute şi de logica lumii, aşa încât simţi că-ţi place sau nu-ţi place un om sau o situaţie. Dovada existenţei unui "ceva" care a atras întâlnirea este chiar faptul că ai un sentiment, o emoţie, o trăire în relaţia cu ea chiar de la prima vedere. Te uiţi în ochii celuilalt şi ştii instantaneu dacă-ţi place sau nu. Uneori ştii că te-ai îndrăgostit de el de îndată. La prima întâlnire cu orice şi cu oricine tu simţi ceva, ai un sentiment, o tresărire, o atracţie sau o stare de respingere..

Ceea ce simţi când cunoşti ar putea fi ceea ce recunoşti, chiar dacă întâlneşti pentru prima oară pe cineva. Bucuria din tine, starea de bine sau tristeţea şi starea de rău, indiferenţa sau neliniştea s-ar putea să-ţi spună că recunoşti chipul lăuntric al celui pe care-l vezi pentru întâia oară. Dar, pentru ca tu să-l recunoşti, el trebuie să fi fost înainte în tine, ca experienţă emoţională, ca sentiment, ca trăire. Iar dacă-l poţi recunoaşte se întâmplă numai pentru că l-ai cunoscut înainte... O experienţă asemă­nă­toa­re se trezeşte din adâncurile incon­ştientului tău şi apare în tine ca trăire conştientă; eşti conştient că-ţi place un tablou chiar dacă n-ai mai văzut niciodată un tablou; experienţa plăcerii este ceea ce ai mai trăit şi ea intră în starea ta de conştienţă în clipa în care apare tabloul.

Tot ce trăim se înregistrează în inconştient şi reapare la suprafaţă în relaţia cu oamenii, evenimentele, pro­ble­mele, situaţiile şi obiectele lumii în­conjurătoare. Sentimentele, gându­ri­le şi emoţiile vieţuiesc într-un plan nevăzut al existenţei, într-o lume fără timp şi fără distanţe. Ele se cunosc, uneori şi cu ani înainte ca noi să ne în­tâl­nim. Alte legi decât cele pe care le cunoaştem, o altfel de gravitaţie, o altfel de comunicare,  altfel de distanţe creează această existenţă paralelă, subtilă şi nevăzută lume a tră­i­ri­lor. Noi suntem conştienţi de ele în ex­perienţă. Fiecare experienţă de via­ţă devine stimul pentru ivirea unei tră­iri în noi, deci şi un instrument de con­ştientizare de sine. Înainte de a ne întîl­ni partenerii de viaţă se întâlnesc tră­irile care ne aduc împreună. Îna­in­te ca noi să ne cunoaştem, sentimentele noastre se cunosc. Când noi ne cunoaştem, sentimentele se re­cu­nosc. Dacă ele nu s-ar întâlni înainte, nici noi nu ne-am cunoaşte, căci a ne cunoaşte înseamnă a ne "re­cu­noaş­te". De aceea, în bine sau în rău, în relaţii binecuvântate sau neplăcute, în lipsuri sau în bogăţie, în şuvoiul zilelor frumoase sau al celor urâte avem oportunitatea fantastică de a ne cunoaşte pe noi înşine. Fiecare întâlnire cu ceva sau cu cineva este, de fapt, o reântâlnire cu propriile  amintiri/sentimente, care vin în cîmpul conştienţei pentru a fi recunoscute şi acceptate.