Cauţi munţii cu privirea. Îi găseşti lângă cer. Sunt de o gandoare dumnezeiască. Dar muşuroaiele de furnici pe care le vezi răspândite peste tot oare ce-or fiĂ Sunt oamenii. Nepalezii par să-şi petreacă viaţa sub cerul liber, în grămezi bine dezorganizate. Nicăieri n-am văzut pe străzi un haos mai mare ca în Kathmandu. Cum se circulă pe partea stângă, ai senzaţia că măcar un sfert din miile de maşini şi jumătate din zecile de mii de motociclete aflate în trafic or să dea peste tine! Şi toată lumea claxonează, dar nu să se înjure, cum e obiceiul pe la noi, ci pentru a-şi negocia intrările în intersecţie şi depăşirile. Singurul vehicul pe care l-am văzut circulând ordonat şi fără să claxoneze a fost un elefant ce căra, chiar prin centrul oraşului, ditamai legătura de crăci în spinare. Un elefant-cargo, cum ar veni. În afară de elefanţi şi de munţi, totul e mititel aici. În primul rând, oamenii, apoi maşinile cu care se avântă pe străzi. Casele sunt şi ele destul de mici şi destul de ponosite, dar nu se sinchiseşte nimeni de amănuntul acesta. A, şi mai e sărăcia, care e mai mare decât elefanţii, e poate la fel de mare ca Everestul. Numai că ea este lipsită de măreţie. Nu însă şi de culoare. Se vede asta mai cu seamă în jurul templelor, unde câinii se amestecă printre picioarele oamenilor, uneori împart acelaşi blid cu orez sau aceeaşi bucată de pâine. Mai sunt la unele temple, ca, de exemplu, la cel ce le poartă numele, şi maimuţele. De maimuţe, dacă te văd mâncând, n-ai cum să scapi. Nepalezii dau din puţinul pe care-l au tuturor. Nu doar maimuţele şi câinii sunt la Kathmandu la ei acasă, ci şi vacile şi caprele, care pasc pe străzile lăturalnice, străzi de pământ, cele mai multe dintre ele, aşa că se găseşte cu uşurinţă o mână de iarbă. Când nu găsesc iarbă, cornutele pasc pungi şi hârtii, prezente cam pe toate tăpşanele urbei.
Forfota, la care participă din plin toate vieţuitoarele, pare să fie dominanta diurnă a locului. Seara se lasă liniştea, nu însă atât de deasă ca întunericul. Nepalezii au Himalaya, munţii cei mai aproape de Soare, dar n-au suficientă electricitate să-şi lumineze capitala.
Aprind însă focuri pe străzi, la care se încălzesc nu numai ei, ci şi Shiva, zeul tutelar al hinduşilor, cu a cărui zi de căsătorie, care este chiar azi, începe în fiecare an primăvara.