x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Incestul naţional

0
Autor: Nicolae R Dărămuş 31 Ian 2010 - 00:00
Incestul naţional Nicolae R. Dărămuş/


Niciodată, în vreun cimitir, nu mi se arătase atât de dramatic legătura morţilor cu pământul, ca în seara aceea. Doar că, în loc să fie acoperiţi de glie, acolo, în straniul pustiu, morţii ieşeau viguroşi din pământ, strigând în tăcere.



Trecuse de mijlocul lui septembrie şi urcasem în munte să ascult cerbii.

Sunt însă ani mulţi de când toamna nu mai vine pentru mine cu vechea şi ştiuta bucurie a vânătorului de imagini care, cu efort şi alergătură, e drept,  mergea la sigur. Şi asta nu fiindcă - mulţumesc Celui de Sus! - anii mei, nu puţini, mi-ar fi lenevit picioarele, ori dorinţa, ci fiindcă cerbii au rămas puţini. "Cerbii mei" au rămas puţini. Puţini la număr, împuţinaţi la razele coarnelor, împuţinaţi la "haremul" de ciute.

 E o întreagă poveste la mijloc, iar melancolia  nu e decât rezultatul inconştienţei cu care darul de necuvântătoare, lăsat de Dumnezeu prin păduri -  însemnând tot atâtea "oportunităţi" în minţile compatrioţilor - a fost rentabilizat de către aceştia, adică ucis prin vânătoare şi transformat în valută.

Ieşisem să ascult cerbii pe Obcina Feredeului. Plănuisem să ajung într-un dos de codru unde - îmi spuneam - câteva scăldători şi un parchet vechi, bine lăstărit, puteau ţine în preajmă  sălbăticiunile. Mersul spre astfel de locuri nu e decât dovada speranţei, iar drumul în sine, trecând prin poieni, întâmpină drumeţul cu măruntul univers al gâzelor de tot felul mişunând prin ierburile necosite. Vreme de zăbavă însă nu era, orizontul purpuriu vestind înserarea. Şi, deopotrivă, după canoanele ştiute, ceasul mugetului vesperal. Am grăbit paşii. Câteva sute de metri mă despărţeau de locul ales, urmând să trec printr-un molidiş viguros, nu mai bătrân de vreo 50 de ani. Aveam să pătrund în umbra lui peste puţin timp, după ce voi fi traversat o culme domoală. Va fi ora la care, graţie expunerii răsăritene, voi vedea de sus  pădurea cufundată în umbră şi ici-colo doar, vârfurile arborilor poleite cu aurul apusului.

De îndată ce mi-am ridicat privirea peste culme m-a izbit însă lumina. Multă. Soarele, altădată ascuns de păduri, râdea molcom din creastă, invadând adâncul versantului. Din pământul acestuia, de peste tot, ca dintr-o imensă groapă, ţâşneau spre cer cioate de molizi. Nenumărate, înalte, unele cât statul unui om, alcătuind o uriaşă pădure  de stâlpi, parcă aşteptându-şi crucile, pregătiţi  pentru sacrificii. Creştetele acestora, crâmpoţite oblic de secure, arătau că hoţii lucraseră cu sârg şi din greu. Iar mulţimea copacilor ucişi - suprafaţa postatei apropiindu-se de vreo patru hectare - dovedea că hoţii avuseseră şi timp destul. Adică lucraseră pe tihnă, netulburaţi de vreo autoritate. De prisos să spun că orice marcă de ciocan silvic lipsea. Şi, ca o culme a dispreţului şi lenei, ici-colo, unde arborii tăiaţi nu căzuseră  la pământ, rămânând în sprijinul fraţilor vecini, nemernicii îi abandonaseră, trecând la alţii. Era de unde alege...

Vârfurile molizilor, grămezile de cepuri cu cetină şi  trunchiurile netrebuincioase abandonate alcătuiau un hăţiş ce zădărnicea traversarea. Vedeam acolo - a câta oară? - urâtul. Gândul cerbilor m-a părăsit cu totul. Am filmat, am fotografiat cimitirul fără de lege şi fără Dumnezeu. Ştiam că o fac degeaba, că nu am cui şi de ce arăta, dar nu puteam altfel.

Am revăzut locul de curând, tot în septembrie. Cimitirul arborilor s-a extins. Hoţii s-au tehnicizat între timp, pesemne prin banii câştigaţi pe primele cadavre. Noile cioate, înalte şi ele, au creştetul alb, drept, neted, proaspăt retezat de "drujbe". Urmele de târâre arată că lemnul fusese scos spre răsărit şi dus până în preajma unor hardughii - pensiune, răsărite în vale. Şeful ocolului silvic ce păstoreşte crima a fost între timp promovat. Ştiu, pare o încropeală scriitoricească banală, patetic-demonstrativă, dar n-am ce face: în prostul gust "viaţa bate filmul". A fost, aşadar, pe rând, directorul Direcţiei Silvice judeţene, apoi consilier al ministrului Pădurilor. Când partidul său a ieşit de la guvernare s-a întors vremelnic, tot şef, la ocolul cu pricina. Apoi a fost uns director general adjunct al Regiei Naţionale a Pădurilor "Romsilva", partidul lui revenind pe prima scenă. Iar ocolul şi l-a lăsat pe mâini bune, drept "moştenire", nepotului - că la noi se poate! Într-un sat cu nume de vamă. Sortit, se vede, ca mai toate satele muntene, vămuirii pădurilor.

Uscaţi la suflet, românii verzi, - îngrijoraţi mereu că ungurii vor Ardealul, că, dincolo, ruşii ţin cu dinţii de biata Moldovă de peste Prut, că din toate părţile, difuz şi inconturnabil, o conspiraţie mondială râvneşte la nurii mamei România - românii verzi continuă, la vedere, într-o inconştientă voluptate - cu drujba, cu arma, cu ATV-urile şi maşinile 4x4 bântuind munţii, cu betoanele acoperind arabilul, cu pubelele curgătoare din râuri - enumerarea nefiind încheiată - să practice incestul. Incestul naţional.

Citeşte mai multe despre:   ecofabule

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de