Manifestaţia de ieri din Piaţa Constituţiei, pe fondul votului privind moţiunea de cenzură împotriva Codului Muncii şi a Guvernului Boc, a fost încă un argument important pentru eşecul grav al sindicalismului românesc. Indiferent de motive şi răspunsuri, liderii marilor centrale sindicale au devenit, de ieri mai abitir, nişte persoane profund compromise. Singura excepţie notabilă este cea a colonelului Mircea Dogaru, şeful Sindicatului Cadrelor Militare Disponibilizate. La toate protestele importante, oamenii acestui sindicat au fost punctuali, fermi şi neatinşi de compromisul cu puterea. S-o spunem clar şi fără ocolişuri, mitingul de ieri a fost unul dintre cele mai mari eşecuri ale unei societăţi călărite şi biciuite. Majoritatea opiniilor sunt defavorabile guvernării şi regimului Băsescu-Boc. Mesajele oamenilor loviţi în mod repetat de valurile crizei sunt dramatice, pline de supărare justificată. Ele ne sunt transmise zilnic nouă, jurnaliştilor. Şi sociologilor, atunci când aceştia fac sondaje. Direcţia greşită a regimului actual este indicată de peste 80% dintre cei chestionaţi. Câteva milioane bune de cetăţeni români răspund constant în acest mod. Drama este că, între vorbe şi fapte, prăpastia e uriaşă. Obişnuit să înjure prin birou sau acasă o putere care-l scârbeşte mai mult ca orice, românul n-are nici un chef să-şi manifeste dorinţa de schimbare. Miile de protestatari de ieri merită apreciaţi pentru efortul făcut. Lor nu li se poate reproşa nimic. În schimb, sutele de mii de potenţiali demonstranţi, care au găsit tot soiul de scuze pentru a nu fi prezenţi o oră sau două în Piaţa Constituţiei, îşi merită cu vârf şi îndesat soarta. Fără un spirit combativ deschis, manifest şi democratic, aşa cum există în Franţa, Spania sau Italia, abuzurile vor fi mereu nepedepsite şi chiar perpetuate. Nu sunt eu în postura să trag la răspundere pe cineva care nu doreşte să strige împotriva Guvernului. Constat doar că pledoaria pentru schimbare, proclamarea insuportabilităţii şi pomenirea mămicuţelor celor de la putere sunt precum bârfa de la o bere. O spui, mai tragi un gât şi pleci.
Nici măcar nu începuse dezbaterea moţiunii de cenzură, când marele miting din faţa Palatului Parlamentului se fâsâia sub privirile marilor lideri de sindicat. Dacă aceştia sunt incapabili şi compromişi prin legături subterane cu puterea, oamenii simpli n-au nici o scuză. Nici lipsa banilor pentru deplasare, nici aşa-zise chestiuni urgente, nici teama (poate). Când pretinzi că ţi-a ajuns cuţitul la os, faci orice să îndrepţi situaţia. Nu stai şi rabzi ca un câine de pripas, plictisit de atât lătrat de foame şi frig. Diferenţa majoră dintre un om şi un animal este creierul. Acest organ fundamental însă e uneori pus între paranteze de lenea profundă a gândirii. Recitesc zilele acestea o carte fundamentală pentru definirea noastră ca naţie. "Psihologia poporului român", a lui Constantin Rădulescu-Motru, e ca o disecţie făcută pe viu. Să vezi tu, pacient, dacă mai eşti în viaţă... Evident, filozoful şi psihologul de excepţie care a fost Rădulescu-Motru defineşte mereu existenţa prin nivelul raţiunii, al gândirii, al forţei psihice. Ei bine, el ne vedea încă din 1937 ca pe un popor moale, sentimental, pasional din vorbe şi adormit prin fapte, creştin, mioritic. Cu alte cuvinte, uşor de călărit de regimuri autoritare, asupra cărora există o stranie fascinaţie, precum cea a victimei spre călău.
Concluzia pentru ziua de ieri e simplă. N-aşteptaţi minuni din Parlament sau de la politicienii comozi. Cei care nu protestează să nu se mai plângă. Îşi merită soarta. Încremenită pe fundul prăpastiei, majoritatea celor nemulţumiţi strigă să vină cineva să-i scoată la suprafaţă. Prea multe pretenţii, prea puţină voinţă.