Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
El avea ce nu avea nici unul dintre noi: o soră care nu era ca toţi oamenii. Nu era ca nimeni, de fapt. Ziceai că e făcută din ceară amestecată cu pământ. Cum eram însă obişnuiţi cu pământul, căci trăiam pe el şi el ne dădea tuturor de mâncare, nu ne speria culoarea din obrajii fetei. Eram obişnuiţi şi cu ceara, nu de la mersul la biserică, fiind copii, ni se întâmpla destul de rar asta, ci de la luna de pe cer. O vedeam seară de seară deasupra capetelor noastre. Uneori aproape că puteam s-o atingem cu mâna. Dar n-o atingeam de teamă să nu ne frigem la degete, fiindcă ceara din care era luna plămădită nu putea fi decât fierbinte, mai fierbinte ca lumânările ce se străduiau s-o imite, însă lumina lor se termina repede, la fel de repede ca vieţile celor cărora le sfârâiau la căpătâi.
Culoarea sorei lui Stan Bârzoc, îl chema Stancu Ţurlea, dar noi îl strigam după poreclă, nu venea nici de la lună, nici de la pământ, ci de la faptul c-avea inima în dreapta. Îl invidiam pentru un asemenea noroc. Pe el, nu pe ea, căci sora lui Stan nu părea să aibă prea mult de profitat de pe urma unui astfel de noroc. Respira mai greu decât ceilalţi şi era foarte subţirică, de asta nici nu prea se îndepărta de casă, putea s-o ia vântul oricând şi ai ei să nu mai izbutească s-o găsească. Chiar înainte să sfârşim şcoala primară, Stan a rămas singur la părinţi. El, în loc să se bucure, plângea ca prostul. Şi-am plâns şi noi alături de el. A plâns şi luna un pic, deoarece nu mai era nimeni care să-i semene într-atâta pe pământ. Poate c-a lăcrimat şi pământul, deşi nu prea avea motive, pentru că sora lui Stan se dusese la el.
Pe urmă, Stan Bârzoc a crescut, ca noi toţi, mare. Şi mai pe urmă, părinţii lui Stan au plecat să-şi caute fata, dar au trecut anii şi ei nu s-au mai întors acasă. Stan se mutase între timp la Alexandria, oraşul cel mai apropiat de satul nostru. Într-o zi s-a pomenit că e luat pe sus de suflul libertăţii proaspăt sosite şi dus înapoi în sat. La început s-a descurcat, bizuindu-se pe ajutorul de şomaj şi pe tinereţe. Numai că bietul Bârzoc n-a ştiut să fie atent, i-au fugit amândouă printre degete. N-a rămas, ce-i drept, cu mâinile goale. Au venit imediat sărăcia şi boala. Mai întâi, nu l-a mai ascultat piciorul stâng. Doctorii i-au spus că i se macină oasele şoldului şi că i-ar trebui o proteză. Cum unei proteze nu-i stă, nu-i poate sta bine singură, Stan a descoperit anul următor că nu-l mai ascultă nici dreptul. A trecut ceva vreme de atunci şi el tot aşteaptă să primească, dacă nu pe amândouă, măcar una dintre proteze. Un doctor din Alexandria, pe care îl cheamă Porumb – ehei, dac-ar şti dumnealui că Stan a copilărit la umbra numelui său! –, îi tot zice să aibă răbdare. Stan are, picioarele lui nu prea. Abia se mai poate sprijini pe ele. Cu toate acestea, el încearcă să se ţină drept în faţa vieţii. Şi chiar în faţa statului care-l minte, îl minte mereu c-o să-l ajute să meargă din nou.
Îl cheamă Stancu Ţurlea. Eu îi zic mai departe Stan Bârzoc. A fost colegul meu de clasă. A avut, când era copil, o soră cum puţini de pe lumea aceasta au avut. Bine ar fi ca statul român să aibă, măcar ca sora sa, o inimă. Dar n-are deloc, dacă ar avea, şi-ar aduce aminte că e obligat de cărţulia aia numită Constituţie să nu-i abandoneze niciodată pe cei ajunşi la capătul puterilor. Stan Bârzoc este un astfel de om. Auzi tu, statule, ca să nu-mi mai fie ruşine atunci când îi întind lui Stan câte o bancnotă, întinde-i tu mâinile tale de mii de ori mai puternice. Poate că doctorul Porumb din Alexandria nu e totuşi lipsit de inimă. Stancu Ţurlea din judeţul Teleorman, comuna Vităneşti, satul Siliştea, îi mai are doar pe el şi statul pe lumea aceasta. Mai are şi nişte lacrimi. Nu pentru a-şi plânge, cum s-ar putea crede, disperarea, ci absenţa de culoarea pământului amestecat cu ceară a celei care îi putea fi acum cârjă, aşa cum i-a fost el ei în copilărie.
Citește pe Antena3.ro
