Întâiul educat: căţeluşa Apel

Am auzit, nu sunt sigur, ca ar fi contrar legii sa afirmi in public - iar sa scrii, si mai abitir - ca poporul tau este prost. O astfel de alegatie scandalizeaza instantaneu, scoate din barloage patriotii de parada si da oricarui "roman verde" prilejul sa ridice un deget acuzator spre dusmanul poporului. Acesta e motivul pentru care, in discursul public, atributul cu pricina este inlocuit prin altele doua, absolut inocente: "sarac" si "needucat", ele evoluand intr-un tandem interconditionat: "Suntem prea saraci, de acea suntem needucati".

Oferind un orizont de speranta, tandemul arunca instantaneu vina pe altii care, stapanindu-ne – pe "noi, romanii" –, fie nu ne-au educat, fie ne-au pervertit – "turcindu-ne", de pilda –, fie, jefuindu-ne si aducandu-ne in sapa de lemn, ne-au facut sa nu ne mai arda de educatie, ingrijorati nevoie mare de ziua de maine si de ce punem copiilor pe masa.

Bun, mi-am zis, daca educatia nu tine de lumina unui neam, atu­nci cum se face ca alte neamuri sunt totusi mai educate? Cum se face ca nu au fost ele obidite, asuprite, pervertite si ingrijorate de ce pun copiilor pe masa, intr-atat incat sa uite sa se spele, sa fie ordonate, paroliste, punc­tuale, demne, unele ne­cunos­cand, practic, coruptia. si cum de nu am fost "noi, romanii", cei care i-am asuprit pe altii, facandu-i sa nu le mai stea capul la fineturi ca taiatul unghiilor, vorbirea cuviincioasa, spalarea pe dinti sau protejarea naturii. Asadar, daca mereu altcineva trebuie sa faca educatia – unui in-divid sau unei natiuni –, era firesc sa imi pun intrebarea despre cine o fi fost intaiul educat. Intaiul educat al lumii sau macar cel al unui tinut oarecare, locuit de oameni educati. Caci cineva trebuie sa fi fost.

Judecata asta m-a dus iute la im­pas, fiindca mereu cineva, un ne-cu­noscut fara chip, se baga in fata, edu­candu-l pe presupusul meu intai edu­cat. Acest bagaret devenea ins­tan­taneu educatul dinaintea intaiu­lui meu educat, iar drumul pana la adevaratul intai educat mi se arata, daca nu nesfarsit, macar lung pana la Dumnezeu. Din incurcatura m-a scos catelusa Apel.

"Este un caine slab cum n-am mai vazut pe strada X – mi-a spus so­tia. Speriat ca de bombe, se as­cun­de sub masini, tarand lantul du­pa el. Maraie daca te apropii si o tuleste sub alta masina. Schelet pe blana, nu altceva... Cred ca a evadat de la cineva care l-a tinut legat si batut, fara mancare si apa, zile la rand." Am plecat intr-acolo si l-am za­rit. A fost insa de ajuns sa ma aplec, spre a-i auzi maraitul, iar tentativa de a-i prinde lantul l-a aruncat schelalaind sub alta masina. Nu am dezarmat, caci eram inarmat cu sase crenvursti. I-am aruncat unul, altul, dar caderea bunatatilor pe langa el l-a ingrozit si mai si. A urmat o alta goana, lunga, cu tanguieli ascutite, pana undeva spre coltul strazii. Era clar: slabanogul era invatat cu pietrele zburatoare, mai mult decat cu crenvurstii zburatori. Cum aveam treaba, mi-am propus sa revin ceva mai tarziu si, daca il voi regasi, sa reiau cu rabdare tentativa apropierii. Daca nu, cum i-o fi norocul... Dar norocul nu era orb.

Am sa trec peste indelungata diplomatie cu care i-am castigat increderea, intamplarea meritand alte multe pagini. Mi-am scos ma­si­na din garaj si l-am inchis acolo, abia atunci observand ca Apel – cum il bo­tezasem si i-a ramas numele – era de fapt o catelusa, cu putin trecuta de un an. Insetata peste ma­su­ra, a baut fara oprire un litru de apa, apoi s-a pus pe mancat. Hulpava, era in stare sa infulece atat cat ii da­deam si de cate ori ii da­deam. Cand des­chideam usa o ga­seam pitita intr-un colt, insa tot mai in­cre­za­toare si bucuroasa. Spre seara i-am ga­sit excrementele: depuse cu grija, langa gratarul canalizarii. Mi-am spus ca o fi fost o intamplare, dar a doua zi Apel s-a usurat in acelasi loc si la fel a facut-o si in zilele ur­ma­toa­­re. Era de ajuns un "bobarnac" cu var­ful unui bat si produsul dis­pa­rea prin­tre gratii, vreme in care Apel avea o uitatura jenata si usor vinovata.

Ii puneam mancarea intr-un vas din plastic, destul de scund si stabil. Greu atunci cand era umplut, blidul se usura cu iuteala sub limba harni­ca, incepand sa "umble" pe pardo­seala. Cu botul cufundat, nevrand sa lase nici un rest, Apel urma si ea traiectoria bezmetica a strachinii smu­cite sub fiecare lins, pana cand interiorul acesteia stralucea curat. Apucatura de sarac flamand.

Intr-una dintre dati insa, ne­astam­parata cratita a ajuns la coltul gurii de canal, muindu-si discret fundul in urmele de urina. Brusc, Apel si-a scos capul din ea si, apucand-o ferm cu gura de o margine, a salvat-o. Si-a asezat-o departe, temei­nic, pe ciment uscat si, ca de obicei, mi-a facut-o luna.

Asa se face ca am descoperit cum sta chestiunea cu intaiul educat. Cu adevarat, drumul pana la el nu era nesfirsit. Era, cum am mai spus-o, doar lung. Pana la Dumnezeu.