Întâmplări din turnee

Mă gândesc să vă aduc neşte întâmplări hazoase, comice chiar (dacă pot pentru ca să spun, şi iată că pot), pentru ca noi să ne mai putem râde, să ne mai putem veseli). Întâmplări vesele, adevărate, trăite de mine pe bune, crâmpeie din viaţa tumultuoasă şi uneori atât de zbuciumată!

Când umblam pe la Cenaclu, prin anii '80, ­atunci când se „făcea" o parte din folk (că altă parte s-a făcut în anii '70), împreună cu câţiva colegi de scenă, organizam selecţii pentru ca talentaţii să intre sau nu în spectacolele atât de aşteptate în vremea aceea de toată lumea! Ascultam folkişti, umorişti, cântăreţi de populară, formaţii rock... de toate! Unii intrau şi o parte chiar rămâneau, alţii se pierdeau pe drum, dar nu despre asta vreau să-ţi spun acum, ci de ce ni se mai întâmpla la aceste „audiţii"!

Eram pe undeva pe lângă Vaslui şi ascultam la greu tineri care îndrăzneau să bată la uşa Cenaclului! La un moment dat au venit patru foarte tineri cântăreţi de rock, care voiau să cânte şi să fie văzuţi şi ascultaţi de Păunescu, da' până la Păunescu trebuiau să treacă de noi! Unul mai îndrăzneţ a venit mai aproape şi ni s-a adresat gesticulând: „Uni si fa audiţi pen piroc?".

S-a aşternut tăcerea după ce s-au rostit aceste cuvinte venite dintr-o gură nevinovată, pornite de pe nişte buze obişnuite cu cuvintele din această zonă a ţării, că doar eram în Moldova. Ne-am uitat unii la alţii uşor uimiţi, unii iritaţi, alţii râzând de-a dreptul. I-am spus: „Şezi blând şi ia-o de la capăt!". Răspunsul a venit imediat din partea băieţior insistenţi: „Şi vrai bre, uni' Păuniescu?".

Eu i-am rugat să repete, s-o ia de la capăt pentru a înţelege şi noi despre ce e vorba... „Uni si fa, bre, audiţi pen piroc?"... Noi, nimic! În sfârşit s-a apropiat alt membru al trupei pentru a ne traduce! Băieţii voiau să fie ascultaţi, iar ce a spus colegul lui voia să însemne: „Unde se fac audiţii pentru trupe rock?"... bre!

Altă dată eram la Suceava şi aşteptam pe lângă hotelul Arcaşul, să plecăm spre Botoşani, destinaţia următoare în lunga listă cu oraşe în care trebuia să susţinem concertele, „întâmplările", că aşa le numeam, din cauză că nu semănau niciodată unele cu altele. Colegul Mircea Vintilă, fresh dar uşor obosit, la fel ca noi toţi de altfel (ştiţi doar, că v-am mai spus... plecam primăvara, reveneam la începutul iernii, stăteam trei zile pe acasă şi plecam iar pentru alte trei-patru luni).

Au fost vremuri ne­bune pentru noi, dar frumoase, când n-am stat în pat, n-am lâncezit, n-am bătut nici cârciumile, nici nu ne-am plictisit, am scris multe cântece şi ne-a plăcut al naibii de mult! Revin la Ciocu' Vintilă care stătea în aşteptare pe un gard nu prea înalt, atât cât să-i permită să se odihnescă şi el până la plecare, el cu chitara sprijinită de picior, şi cu geanta de turneu alături! Ciocu' stând pe gărduţ!

Deodată apare din curte unu' mic şi gras care se repede la el urlând cât îl ţineau plămânii: „Dă-ti jos di pi dânsu', da riepidi!"... Ciocu', calm, deloc speriat, se uită fix la el, se încruntă niţel, da' numa' niţel, şi fără a se ridica îi răspunde: „Di pi ciĂ". Răspunsul vine imediat şi fără echivoc: „Cum di pi ci, di pi gard!"... Mircea s-a ridicat, spunând mai mult pentru el: „Auzi domle' ăsta-i spune dânsu', la gard!".

Altă dată, după un meci de fotbal (eram tot cu Cenaclul), Neluţu Dumitrescu, bateristul de la Iris, se apropie de Adrian Păunescu, punându-i uşor mâna pe umăr şi întrebându-l mai serios, mai la mişto, că numai el putea şti: „Boss, am auzit că se poate muta capitala la Târgovişte!". Vine şi răspunsul imediat din partea poetului: „Da, şi ce, te de­ranjează?". „Nu" - zice Nelu dând să plece, dar renunţând imediat apropiindu-se din nou şi continuând să întrebe: „Bine, Boss, dar cu blocurile cum fac?".