Interviul ierarhic

Nu-i deloc simplu de explicat ce este interviul ierarhic.

Interviul normal e atunci cand cititorul e preocupat de un lucru, iar tu il soliciti pe omul care se pricepe sa vorbeasca legat si responsabil despre acel lucru. Sau cand omul e interesant si, cu siguranta, tot ce-ti spune, indiferent ce tema abordeaza, e interesant. Cand ai subiectul, dar nu stii cine ar putea sa-l discute, e iarasi o situatie comuna. Il cauti pe interlocutorul care stapaneste subiectul mai bine decat toti, iar daca il cauti unde trebuie, il si gasesti. Greu, cu adevarat, e cand n-ai nici ce intreba, nici omul care sa-ti rezolve impasul, nici chef de a dezlega inca o ecuatie absurda. De aici incolo incepe interviul ierarhic. Cineva, de sus, te indruma spre nicaieri, in jos.

Prin anii ’70 am scris, de voie, de nevoie, mai multe interviuri ierarhice. Mi se cerea bunaoara sa aduc un interviu din industrie, nu avea importanta de unde, sau din agricultura, cam in felul in care seful iti spune "Adu-mi ceva de mancare, ca am mult de lucru, dar vezi sa fie ceva bun".

Trec, la cateva zile odata si uneori mai des, prin preajma locuintei unui ins obtuz si sperios, cu care m-am gasit candva fata in fata pentru un interviu de tipul "ceva bun si la zi din agricultura" si brusc ma intorc in plin absurd. Cand ajungeam in situatia de a nu sti absolut nimic despre problema pe care ar fi trebuit s-o maruntesc, nici despre persoana cu care urma sa ma intalnesc, ma duceam la un director din domeniu si, cu o francheta care a avut intotdeauna efect, ii ceream sa ma ajute cu "un om care gandeste". Din clipa cand le spuneam asta, toti directorii deveneau foarte gravi si faceau ei insisi efortul de a cugeta intens. Dar si cam impudic, intrucat un director care se screme cu public sa scoata din mintea lui o alegere atat de neobisnuita, intr-o lume unde toti evitau sa se remarce prin gandit, nu era tocmai un spectacol decent. N-am intalnit, in toti anii in care am scris interviuri ierarhice, un singur director care la dorinta mea, atat de neted si de amical exprimata, de a-mi prezenta un functionar "care gandeste" sa nu-mi livreze un idiot jovial.
De data asta insa aveam sa cunosc un idiot solemn.

Vreme de doua ceasuri m-am luptat sa scot din gura lui cateva vorbe mai bine legate, privitoare la stari de lucruri, ce i-ar fi permis sa fie relaxat. Nu tot ce se intampla in agricultura socialista ii obliga pe sefii ei din minister sa fie constipati si cu creierii pusi sub lacat. Cu un taran mai puteai discuta, insa cu cat urcai pe scara ierarhiilor profesionale, cu atat mai greu era sa afli un om normal. L-am abandonat pe dobitocul solemn si am compus interviul conform cu vechiul principiu al dialogului cu neispraviti "pune-i in gura tot ce vrei si n-o sa protesteze". I-am pus in gura un numar de fraze de bun-simt si asta a fost tot. Sau aproape tot, deoarece la cateva zile am fost sunat de directorul idiotului solemn, care mi-a spus ca a citit interviul si ca simte nevoia sa stea de vorba cu mine. "Tovarasele, a zis directorul, il stiu pe omul asta de 20 de ani. Nu mi-as fi inchipuit ca gandeste". "E un dobitoc", am zis. "Asa mai merge - a spus directorul, ca si cum ii luam o piatra grea de pe suflet - , ca ma bagai la idei".