Interzis minorilor

Doar două cuvinte: "Interzis minorilor", poate cu precizări privind vârsta minimă care permite accesul, bucuria nebună de a-i înşela pe cei însărcinaţi să păzească teritoriul interzis, uneori colaborarea vinovată a părinţilor. Ce colecţie de amintiri dintr-o adolescenţă destul de cenuşie! Poate că era de vină şi ideea că tot ce nu este obligatoriu este strict interzis, definiţie a regimului totalitar de orice culoare. Subiectele interzise nu lipseau, fie că era vorba de sex, fie de altceva. Să precizăm, nu cenzură, ci interdicţie. Absolută.

Ispita era deci totală, irezistibilă, indiferent de subiect. Printre interdicţiile cât se poate de ispititoare figura şi tortura, de la istorie la practică. Oricine a învăţat puţină psihologie şi mai ales oricine a practicat-o ştie foarte bine că mulţi copii au fantezii sado-masochiste care le preced pe cele erotice. Ceea ce este acceptabil în psihologia infantilă devine însă patologic dacă este vorba de adulţi. Şi totuşi de mii şi mii de ani oamenii au fost torturaţi. Şi mai sunt încă, deşi, aşa cum vom vedea, rezultatele scontate sunt rareori obţinute.

Dacă ar fi să ne luăm după o definiţie dată de un for internaţional, tortura constă în provocarea unei dureri sau suferinţe, fie ea fizică sau psihică, cu scopul de a obţine informaţii sau mărturisiri. Cei care îşi fac din ea o profesie, torţionarii şi călăii, nu sunt priviţi cu simpatie, nici măcar de cei care le oferă slujba. Dacă ne-am întreba ce îi face să aleagă o asemenea ocupaţie, răspunsurile ar fi ambigue, poate sadismul, poate regresia. În anumite culturi ale Orientului, torţionarii aparţin unei alte etnii, considerate din principiu inferioară, decât cea care îi foloseşte.

O listă a metodelor de tortură se poate întinde pe foarte multe pagini, dar clasificarea lor este relativ simplă. Tortura psihologică, de la şantaj (desemnat prin remarcabilul eufemism "presiune biografică") la folosirea drogurilor psihotrope, cea fizică, de la abacinaţie (orbirea cu un instrument de metal înroşit în foc) la "waterboarding", o reuşită imitaţie a înecării, sau orice combinaţie a acestora.

Multe dintre aceste metode au devenit relativ cunoscute după atacul terorist din 11 septembrie 2001, fiind intens aplicate, mai ales la centrul de detenţie de la Guantanamo. Duritatea cu care au fost trataţi deţinuţii, suspecţi de participare la acte de terorism, era considerată o adevărată garanţie a calităţii informaţiilor obţinute. Asta până acum două săptămâni, adică până la publicarea unui studiu ştiinţific (cu o metodologie discutabilă, dar asta este altă poveste) care susţine că stresul de lungă durată ar fi putut afecta memoria celor interogaţi, implicit capacitatea acestora de a oferi informaţii detaliate.

Studiul, apărut în revista de specialitate "Cognitive Trends", ajunge la concluzia că suspecţii au produs şi s-au autoconvins de autenticitatea unor "false amintiri", încercând să-şi satisfacă interogatorii. Tehnicile severe (alt eufemism transparent!) au efecte contrarii celor scontate, susţine unul dintre autori, Shane O'Mara, profesor de neurobiologie la Trinity College, Dublin. A fi convins că ele sunt mai eficiente decât alte metode reprezintă un fel de superstiţie, diametral opusă datelor ştiinţifice privind funcţiile cognitive. Mai exact, convingerea că ele nu afectează memoria este total eronată. Cercetări mai mult sau mai puţin recente arată că stresul cronic şi traumele repetate produc leziuni ireversibile în hippocampus, acea parte a creierului responsabilă cu dirijarea memoriei.

Un alt specialist, dr Scott Allen, este şi el de părere că tehnicile severe, dure, folosite de interogatori sunt total lipsite de eficienţă. Printre altele, CIA a folosit şi foloseşte deprivarea de somn (uneori de lungă durată, peste şase zile într-unul dintre cazuri), înlănţuirea în poziţii extrem de incomode, exploatarea fobiilor şi desigur "waterboarding" - mai sus menţionată simulare a înecului. Unele asemenea metode provoacă cu siguranţă leziuni cerebrale care pot duce la amintiri false şi confabulaţii. În schimb, încercările de exploatare a fobiilor sunt ineficiente, fiindcă în loc de mărturisiri complete pot duce la dispariţia fobiilor specifice, efect terapeutic cunoscut.

Unii dintre specialiştii pomeniţi sunt consultanţi ai agenţiilor guvernamentale, CIA este doar un exemplu care se ocupă cu interogarea suspecţilor. Alţii militează pentru interzicerea metodelor folosite deocamdată. Povestea asta ar trebui să aibă şi un sfârşit.