Între păcat şi inocență!

Noi vedem zi de zi o mulțime de grozăvii, de întamplări hidoase, urate, unele aproape...de neimaginat ( nici măcar mințile celor mai inspirați scriitori nu pot concepe ceea ce realitatea însăşi crează fără nici un efort). Suntem cumva păcătoşi prin fire, poate că destinul nostru e să păşim involuntar şi conştient în acest carusel al păcatului şi al suferineți, cum ne spun toate marile religii, dar tot destinul nostru e ...însăşi inocența şi lipsa de păcat. Probabil că n-am căuta niciodată starea noastră de inocență, în care marii înțelepți – cum şi Isus însuşi a făcut – văd culmea înțelepciunii omeneşti. ”Pănă nu veți fi ca acest copil, nu veți cunoaşte Împărăția lui Dumnezeu”, spunea Isus! Iată că, în viața reală ( cand spun aici cuvantul ”real” mă refer, desigur, la existența noastră în trup, la această viață, care ne atrage ca un magnet uriaş spre păcat şi vină), păcatul însuşi pare să fie...puntea care ne leagănă, uneori periculos, riscant şi teribil, către cunoaşterea şi recunoaşterea inocenței noastre. Suntem precum copiii mici, care aleargă, se tăvălesc, se joacă fără frică, pentru că nu cunosc riscul, dar cad într-o zi, se lovesc, îşi zdrelesc genunchii, apare durerea şi atunci apare în conştiența lor înțelegerea că, dacă vor repeta ”păcatul”, vor simți şi durerea de a-l fi făcut. 

Noi nu trebuie să-i dăm păcatului justificări, nici să ne consolăm cu gandul că el e parte intrinsecă a experienței omeneşti, nici să facem din suferință ”înger”, dar avem nevoie să ştim că păcatul şi suferința sunt instrumente ale conştiinței, care ne arată, ca semnele de circulație, că am luat-o puțin...printre bolovani. Dacă nu putem învăța ca ”deştepții”, din păcatele şi din suferințele  altora, în păcatul şi-n suferința noastră e indiciul că ne-am abătut de la inocență, ne-am rătăcit pe cale şi avem nevoie să facem manevre de întoarcere, schimband ceva în felul noastru de a merge prin viață, de a înțelege, de a gandi, a ne comporta, a fi, pur şi simplu. Inocența e capătul marelui tunel al vieții noastre, e locul din care am venit pe lume şi locul în care avem nevoie săp ne întoarcem. Diferența dintre înțelepciunea copilului şi aceea a bătranului se piteşte tocmai aici, în faptul că un copil e inconştient de măreția stării sale, pe cand bătranul ştie, e conştient de inocență. Noi purtăm în lăuntru, în adancul greu de pătruns al ființei noastre, păcatul, vina, ruşinea şi neliniştea, ca dimensiuni ale umanului din noi, dar şi inocența, frumusețea sufletului şi aspirația continuă către ele. Păcatul şi suferința ar putea avea, într-adevăr, justificări tocmai în această puritate absolută, ce ne e scrisă în gene; păcatul şi vina, suferința şi durerea noastră ar putea fi trăiri ce coboară direct din turnul inocenței, mărturii vii ale dorinței noastre fierbinți de a păşi către sfințenie. Păcatele noastre, cele în care ne zbatem ca peşii pe uscat, ne înghiontesc în lăuntrul propriei conştiințe să călcăm drept şi sunt mărturia pe care singuri o înscriem în noi, mărturia călcării ”peste inocență”, dar şi certitudinea existenței sale. Ceea ce ne face rău pare să ne poarte pe calea binelui, cu alte cuvinte. Cand dăm de fundături, aparent fără ieşire, cand pare că ne împotmolim în noi înşine, ori războiul cu lumea iluziilor, a iluziilor minții noastre, e sigur pierdut, căci ne copleşesc imaginile tulburătoare ce ne parvin din lumea înconjurătoare, înțelegm că am călcat greşit şi ne dorim să schimbăm ceva în mersul nostru prin această viață. La capătul căii noastre, inerent păcătoase, sclipeşte ca un far din alte galaxii însăşi firea noastră inocentă, iar pe drum ne călăuzeşte lumina plăpandă a conştiinței, ca o lumanare pe care n-o putem pierde, nici nu se poate topi. Din piricina ei, nimic pe lume nu-i tainic, nu există secret, chiar dacă în copilăroasa expresie omenească ne spunem că ”ştim doar noi păcatul”; dacă ştim noi, ştie conştiința, şi dacă ştie conştiința, vom simți suferința. Asta ne face curați în esență, oricată murdărie ar părea că avem, asta ne face să fim ca nişte copii şi, cum ne spune Biblia, chiar aşa ne tratează Dumnezeu, ca pe copiii inconştienți de frumusețea lor şi apoi inconştienți de păcătoşenia lor. Tensiunea ființei umane pare a avea rădăcini în lupta dintre păcat şi inocență, între uman şi divin, între iaduri şi paradisuri lăuntrice. Păcătuim, dar ravnim la nevinovăție, privind spre vinovăția celorlalți; pănă şi-n această manifestare suntem copii, pănă şi-n păcatul însuşi ni se revelează inocența şi aspirația sufletului către recuperarea naturii noastre paradisiace.