Italia din noi

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3

Dacă aş vrea să plec în lume şi n-aş şti nici o limbă străină, în Italia m-aş duce.

Aş porni-o spre Italia şi dac-aş vorbi germana sau engleza.

Om fi noi francofoni, dar cu italienii avem în comun un fond comportamental, un “de la sine înţeles”, pe care încă nu l-a analizat şi nu l-a definit nimeni, dar cu care ne naştem. Că e aşa o dovedeşte şi faptul că, oricât de mulţi străini ne-ar invada patria, pe italieni românii nu-i consideră străini. Străini sunt chinezii, spaniolii, americanii, însă italienii sunt doar italieni.

Italia românilor e de la jumătatea peninsulei în jos. Adică acea jumătate de ţară pe care italienii de Nord ar vrea-o mai puţin sudică şi mediteraneană.

Am ajuns la Mediterana, pentru prima oară, acum zece ani, în Liban. Era în februarie, lumea umbla în cămaşă şi în talie, iar la Sud de Beirut portocalii erau în rod. Pe malul Mediteranei, toată fiinţa mea se umplea de bucuria târzie a unei regăsiri: ajunsesem, în sfârşit, acasă!

Într-un târziu de octombrie, de cealaltă parte a mării, în Tunisia, m-am scăldat în Mediterana scrutând depărtarea, fiindcă mi se spusese că, uneori, de pe dealul pe care-l urcau toţi turiştii după baia rituală în apele tunisiene, unii reuşeau să zărească Sicilia. M-am concentrat şi am strigat: O văd, o văd! De fapt nu vedeam Sicilia, dar dorinţa de a mă găsi la doi paşi de Italia, fiind totuşi în Africa, mă făcea să am viziuni. De fapt, asta e Italia pentru români, ţara în care vedem şi ce nu este. Italia e compensaţia la crivăţul venit din stepele Rusiei, e patria caldă.

Nu cu românii au italienii ce au, ci cu ei înşişi. Îşi văd în români o stare şi un chip pe care le-ar vrea cumva altfel, mai elveţieneşte altfel.

În Italia ai cu cine vorbi. Îţi dai seama ce important e să ai cu cine vorbi în ţări ca Germania, Danemarca ori Norvegia. Ardeleni stabiliţi în Suedia am cunoscut, dar regăţeni, nici unul. Eu, unul, doar în Turcia m-am simţit mai acasă ca în Italia. Chiar şi în ciuda faptului că italiana de larg consum o înveţi în câteva săptămâni, iar turca nici în câţiva ani. Italia e foarte supărată pe ţiganii noştri, fiindcă n-are soluţii pentru ţiganii ei. În ţiganii din România, toată Europa vede mai bine eşecul politicii europene cu etnia. Am văzut în casa unui francez din Marsilia, pasionat de chestiune, un întreg raft de bibliotecă plin cu albume fotografice despre periferiile ţigăneşti ale unor târguri franţuzeşti. Tot cocioabe, tot rulote şi tot îngălate. Nici o deosebire, în port şi obiceiuri, faţă de taberele de ţigani din România, dar apărute peste noapte şi-n marginile Romei ori ale altor oraşe mari din Italia. Şi, mai ales, nici o deosebire în modul în care ţiganii îşi consideră soarta: cu nepăsare. Dar şi cu o exuberanţă care pe un european aşezat îl poate face să se întrebe: ce secret deţin ţiganii de pot fi atât de indiferenţi şi, implicit, de rezistenţi la emancipare?