Iubind un Dumnezeu zgârcit

Nu mă voi hazarda în cele ce urmează să re­po­ves­tesc cu pretenţie de farmec vreuna dintre istoriile „pro natura” cu care scriitorul-pilot Antoine de Saint Exupéry a zburat până la noi, prin volumul Pământ al oamenilor – un zbor al cuvântului, mai sigur, mai du­rabil şi mai nepoluant decât al oricărui avion. Cred însă că dacă ar trăi şi astăzi, firea sa generoasă l-ar îndemna să îşi boteze cartea mai degrabă Pământ al vieţii, premisele acestei supoziţii aflându-se, expli­cit sau printre rânduri, peste tot în opera sa.

Pildele din capitolul dedicat deşertului, marcat de amintirea zborurilor peste te­ritoriile locuite de mauri, nesupuşii mândri ai Africii de nord-est, sunt de o actualitate certă, fiindcă Saint Ex nu a putut trece pe lângă lecţia despre dărnicia naturii, pe care – tocmai prin lipsă –, pustiul şi fiii acestuia, i-au servit-o. În fapt şi ultimă instanţă, o lecţie despre Dumnezeul dinăuntrul lucurilor. Care, atunci când, generos, ia chipuri fami­liare, nu mai este observat de către cei mai mulţi dintre noi.

„La Cap Juby, la Cisneros, la Port-Etienne, puii de mauri nu cer bani, ci, cu câte-o cutie goală de conserve în mână, cerşesc apă: «Dă puţină apă, dă...». «Dacă eşti cuminte»„, sună mărturia scriitorului despre un dialog straniu. De neînchipuit pentru un european – nu musai un european îmbuibat –, târguiala asta, amintind o duioasă condiţionare parentală niciodată respectată – „Dacă eşti cuminte” –, atinge citito­rul ca lama unui brici. Aşa era acolo şi, mai ales, aşa es­te oriunde unde natura îmbătrânită sau moartă nu per­mite nimănui nici copilărie şi nici copilării.

Asemenea pipernicitelor plante ale deşertului, unele părând fără vârstă, înţepenite în aşteptarea ploilor şi lignifica­te prea devreme şi  copiii mauri îşi reduceau visul, înain­te de toate, la singurul lucru fără de care, ne­mai­fiind viaţă, nu mai putea fi nimic. Mi-i închipuiam se­rioşi, alergând în urma acelor străini care, având apă pe săturate, aveau totul şi care le păreau cu siguran­ţă ca sosiţi dintr-un rai pământean, tangibil, în vreme ce raiul promis lor şi părinţilor, populat şi el cu râuri, arbori şi păsări cântătoare, le era rezervat doar celor virtuoşi şi numai după moarte.

Mulţi dintre fiii deşertului, ucişi de boli sau de duşmani, piereau înainte de a vedea vreo oază. Alţii, trăind întreaga viaţă pe mişcătoarele cărări ale nisipurilor, îmbătrâneau fără să cunoască umbra unui copac. Cât despre râuri, sunt aproape sigur că, lipsind cu desăvârşire printre dune şi, la acea vreme, în lipsa oricăror figurări grafice sugestive, ele alcătuiau în imaginarul raiului individual tablouri pe cât de numeroase şi diferite între ele, pe atât de diferite de realitatea oricărui râu. Nu era de mirare aşadar că, purtaţi de Saint Ex în avionul său până în Senegal, câţiva fii ai deşertului au izbucnit în plâns „de bucuria de a fi descoperit arbori”.

Pe trei dintre aceştia, un camarad al scriitorului i-a purtat apoi într-un salt aerian până în Savoia Franţei, ţinut dăruit peste măsură. Acolo i-a aşezat pe fiii deşertului „înaintea unei cascade puternice, un fel de co­lumnă împletită”. Au gustat apa aceea şi „era dul­ce”, numai bună de băut. Neobişnuitul spectacolului pe care, până atunci, eventual, îl atribuiseră doar raiului, i-a înmărmurit: înţepeniţi pe mal, oamenii nisipurilor nu se mai dădeau duşi, cerând mereu călăuzei lor alte ceasuri de adăstare: „Trebuie aşteptat”, explicaseră ei europea­nului care nu înţelegea. „Aşteptat ce?”, a întrebat acesta. „Sfârşitul”, au răspuns maurii. „Voiau să aştepte ora când Dumnezeu ar fi obosit de sminteala sa. El se căieşte iute, e zgârcit” – citise mai apoi Saint Exupery în gândul nomazilor înspăimântaţi de nesăbuita risipă.

Întâmplarea mă întărise în convingerea că raiurile oamenilor sunt diferite, ca şi dumnezeii şi ca vieţile lor. În vreme ce raiul celor care nu au pe pământ e populat cu lucruri necesare şi mereu finite, raiul celor avuţi ori prea dăruiţi în trai e aglomerat cu capricii. Iar Dumnezeul primilor, întruchipat zilnic doar de cele necesare vieţii, părând mereu măsurate şi date cu strângere de inimă, este, în ciuda zgârceniei sale, un Dumnezeu iubit şi respectat.

E greu să nu îmi vină mereu în minte mirarea „sălbaticilor”, a „păgânilor” – cum încă ne place să îi numim pe „ceilalţi”, adesea diferiţi  doar prin locul unde au văzut lumina zilei –  la vederea mâinii Celui de Sus, întrupată în volbura cascadei. Căci, dacă până atunci putuseră – cu oarecare drept – să se îndoiască de El, de data asta „Dumnezeu se făcea cunoscut: nu I se putea întoarce spatele”. Şi nu pot să nu am dinaintea ochilor, la limita obsesiei aproape, chipul râurilor acestei ţări, transformate în pubele curgătore de către drept-credincioşii noştri, ori pădurile în al căror trup dumnezeiesc aceiaşi drept-credincioşi şi-au băgat drujbele, TAF-urile şi gaterele. Faptul întâmplându-se deopotrivă acolo unde ele „aparţin” preacuvioaselor lăcaşe de cult.