Jigodii in Macondo

E sic sa stai in Cotroceni, pareau a spune toti acesti imbogatiti peste noapte, dar nu in batranele hardughii, ci in palate moderne, cum au vazut ei pe nu stiu unde, la ailalti milionari, de afara. Asa ca iata ce trebuie facut: cumperi casa cu doua-trei sute de mii, o dai jos si ridici pe teren ce vor muschii tai: un monstru de un milion care, cand e gata, face doua milioane.

Locuiesc foarte aproape de Cotroceni si totusi, pana aseara, nu m-am aventurat niciodata pe strazile lui, asa cum, de pilda, n-am calcat niciodata in Primaverii. Exista zone in jurul nostru care par deschise si accesibile oricui, dar care sunt de fapt inconjurate de un fel de tabuuri mentale: stii ca n-ai ce cauta acolo, ca nu sunt, cum se zice, de nasul tau. Omul simplu nu intra niciodata, de pilda, intr-o galerie de arta sau intr-un restaurant mai cochet. Dac-ar face-o, l-ar cuprinde un fel de panica, asemeni celei a copilului care se aventureaza dincolo de spatiul sau de joaca familiar. Cei mai multi bucuresteni sunt oameni care-au venit de la tara si si-au reconstituit satul natal intr-o mica zona a Capitalei, din care nu ies niciodata. Intra vreunul in muzee, in baruri, in magazinele de lux? Poate ca o data pe an si-ar permite-o, dar in mintea lor e o bariera de netrecut catre acele domenii. Este, oarecum, si cazul meu: am umblat, in toata lumea, prin locuri chiar mai luxoase decat Cotrocenii, dar acelea nu erau despartite de mine prin peretele de sticla al legendei.

Exista case pe care cred ca nu le merita nimeni. Nu mi-am putut niciodata imagina un om destul de bun, de minunat, de intelept ca sa merite sa locuiasca in cateva dintre locuintele vechi, nobile, opulente, pline de stil si istorie, ridicate candva inainte de 1940. Ingalbenite, acoperite de iedera, cu tacute curti interioare, le intalnisem in diverse crampeie de Bucuresti care-au scapat, in anii ’80, de masacru. Le iubeam cu pasiunea resemnata a copilului sarac care priveste bradul impodobit luminand la o fereastra indepartata. Dar azi-noapte, plimbandu-ma prin "Cotroceniul profund", cum il numea prietenul meu, nativ al cartierului, am avut sentimentul ca toate acele vile de la sosea, din Floreasca sau din alte zone se ridicasera cumva de pe fundatiile lor, plutisera peste oras si se reunisera toate in cartierul spectral prin care umblam pentru prima oara. Era un harem de vile care nu facea parte din realitate. Pentru mine era un loc prea bucurestean ca sa tina de Bucurestiul de azi. Era mai curand arhetipul abstract, literar al urbei desfigurate in care traim cu totii. Abia dupa o astfel de plimbare iti dai seama ce bidonville monstruos a ridicat comunismul peste patriarhalul oras de stuc ingalbenit, calcane oarbe si iedera de altadata.

Din loc in loc, intre vilele vechi, cu olane melancolice, se ridicau in noapte bizarerii modernist-kitschomane, in diverse stadii de constructie, unele gata, sclipind dintr-o marmura de cavou, altele numai cofraje si structuri de ciment. Combinatii de pagoda gen Sintesti si hotel cu trei stele, noile vile vor reusi in scurt timp ceea ce comunistii n-au mai avut vreme sa duca la indeplinire, sau poate n-au indraznit: sa mutileze cea mai frumoasa zona rezidentiala a Bucurestiului. "Ia uite-o pe-asta", imi spunea prietenul meu cotrocenist. "E a unui cunoscut politician, proprietar de casa de avocatura." "Inauntru e ca din 1001 de nopti: sali de receptie, patio-uri cu arteziene..." Trebuie sa fi costat mult mai mult decat ne putem noi imagina. "Dar de asta ce ziceti? Noul proprietar al splendorii asteia in curs de distrugere a fost camionagiu. Acum e lider PSD. Si-a tras un gard cu ghirlande cum nici in Disneyland n-ar indrazni s-o faca." Acum "restaureaza" vila dupa gusturile lui. "Asta e a unui sef de liga de fotbal", un fel de clovn cu o avere colosala. Cladirea era abia inceputa si, luminata stins de becuri, parea vasta ca Pentagonul. Noua plutocratie a coruptiei noastre cea de toate zilele pare sa fi pus un picior ferm in linistitul si faimosul cartier.

E sic sa stai in Cotroceni, pareau a spune toti acesti imbogatiti peste noapte, dar nu in batranele hardughii, ci in palate moderne, cum au vazut ei pe nu stiu unde, la ailalti milionari, de afara. Asa ca iata ce trebuie facut: cumperi casa cu doua-trei sute de mii, o dai jos si ridici pe teren ce vor muschii tai: un monstru de un milion care, cand e gata, face doua milioane. N-ai cum sa pierzi, fie ca te muti in vila si arati lumii cat de mare esti - iar lumea socoteste cu admiratie cat de mult ai furat - , fie ca o vinzi altui sobolan smecher ca tine, care-a facut bani "de unde trebuie". Caci zi de zi aflu despre alte si alte escrocherii de-ti sta mintea-n loc, de alti si alti banditi care "dau lovitura" si-si trag apoi resedinte de boieri ai gintii (na, ca asta nu s-a mai spus) care ofenseaza si stirbesc, ca niste dinti de aur intr-o gura sanatoasa, batranul, fermecatorul Cotroceni.

Prin care abia indraznesc sa pasesc, ca printr-un Macondo pastrat ca prin minune intr-un oras de fiare ruginite, ciment mancat si rufe intinse prin balcoane. Un Macondo tot mai infestat de jigodii dambovitene.