Jucătorul cu două feţe

Marţi seară îl priveam pe preşedintele Traian Băsescu şi parcă nu-mi venea să cred ce vedeam. Din susţinătorul înfocat al legii privind majorarea salariilor profesorilor devenise principalul acuzator (deocamdată fără DNA).

Nu mai era deloc vorba despre apărarea statului de drept din România cum afirmase în noiembrie 2008, ci era vorba despre minciună. Desigur, minciuna altora nu a lui. Fără să clipească măcar, Traian Băsescu încerca să ne mai prostească o dată despre cum a fost el indus în eroare. Schimbându-şi faţa la 180°, dumnealui nu mai era preocupat de soarta profesorilor, care dintr-o dată au devenit parte a "dezmăţului financiar". Performanţa dumnealui de a transforma propriul său populism găunos în vina altora e jalnică. Se succedau pe ecranul televizorului imaginile avertizării clare din partea fostului prim-ministru Tăriceanu cu privire la lipsa fondurilor pentru aplicarea legii peste cele ale declaraţiei mânioase a lui Traian Băsescu cum că "am fost minţit şi indus în eroare, dar de fapt n-am fost indus în eroare". Pur şi simplu, principiul lui Traian Băsescu sună cam aşa: dacă ăsta e adevărul, cu atât mai rău pentru adevăr. În cazul dumnealui e vorba de un mod de a face politică prin autosatisfacţie, uitare şi autoamăgire: Ce mai contează ce-am spus ieri?; Ce mai contează că astăzi vă spun exact invers decât ieri?; Ceea ce contează sunt eu! Politică pentru sine, chiar dacă e politică împotriva realităţii şi bunului-simţ. Să ne mai amintim de soluţia "imorală" a prezenţei PC în guvernarea Tăriceanu de după alegerile din 2004, pe care apoi o transformă în soluţia salvatoare pentru formarea guvernului său după alegerile din 2008. Sau cei 322 de "parlamentari ai ruşinii" din care brusc 200 devin parte a majorităţii cu care "şi-a văzut visul cu ochii" după aceleaşi alegeri din 2008. Lista exemplelor este, din păcate, incredibil de lungă. Poate încă un exemplu edificator. Ca primar general, Traian Băsescu pune pe tava "rechinului imobiliar" Costică Constanda Parcul Bordei, după care declară senin că judecătorii care au dat sentinţa de punere în posesie nu puteau fi altfel decât corupţi.

Încerc un sentiment greu de definit. Cred că nu e vorba de o stare subiectivă, deşi am colaborat îndeaproape cu Traian Băsescu mai mult de zece ani. Pun în balanţă excepţionala răspundere cu care a fost învestit Traian Băsescu şi modul greşit în care o exercită. Viaţa nu e o partidă de zaruri pentru nimeni. După un 6-6 dau un amărât de 2-1 şi zic că e tot 6-6. E nevoie de ordine. E nevoie de seriozitate. Joaca poate că ne distrează uneori, dar când e făcută pe spinarea oamenilor e periculoasă.

Ca profesor mă simt dator să mai adaug un exemplu. Poate vă amintiţi sau nu, dar profesorii sigur îşi amintesc de iniţiativa preşedintelui României numită Pactul pentru Educaţie. El a fost şi a rămas un document al unor principii, opt la număr. Nu a devenit niciodată un program de acţiune. Dar în aceste zile chiar principiile au fost grosolan încălcate. Nu mai poate fi vorba de un buget de 6% din PIB pentru învăţământ. Predictibilitatea desfăşurării programelor şcolare nu mai e respectată. Depolitizarea managementului a fost transformată în exact contrariul său prin Ordonanţa  de Urgenţă nr. 37/2009 pe care am numit-o "Ordonanţa Trăiască PCR". Exemplul e valabil pentru că a fost vorba de iniţiativa şi răspunderea asumate direct de Traian Băsescu.

Confruntată cu o gravă criză economică, România are nevoie urgentă de o politică convingătoare pentru susţinerea economiei sale. Traian Băsescu ar fi trebuit să adune resursele intelectuale de competenţă ale naţiunii pentru a propune un model economic capabil să absoarbă şocurile dure ale crizei. N-a făcut-o. Continuă joaca cu două feţe.

P.S. Celor interesaţi le pun la dispoziţie Pactul Naţional pentru Educaţie, elaborat în 2003 de Institutul Român pentru Studii Democrate, prin contribuţia unor ilustre personalităţi ale şcolii româneşti, care cuprinde o strategie pentru educaţie însoţită de un program de acţiune legislativă şi guvernamentală.