Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ieri am luptat toată ziua cu viaţa. Se întâmplă tot mai des ca, după un somn chinuit, să mă trezesc obosit.
Somnul chinuit e armistiţiul după lupta cu viaţa, pe care am purtat-o şi alaltăieri. Unii se nasc războinici, alţii au firi de spectatori. Totuşi, şi acestora părinţii, profesorii, şefii le spun că viaţa e o luptă şi că trebuie să se bată tot timpul pentru un trai mai bun. Chiar şi pentru un trai liniştit, trebuie să te lupţi tot timpul cu viaţa. Ceea ce e o absurditate, întrucât, dacă lupţi până ce mori pentru un trai liniştit, liniştea meritată ţi-o dă moartea. Şi ţi-o asigură oricum, chiar dacă nu lupţi deloc.
Cum spuneam, războiul de ieri a început cu o pregătire de luptă atât de obositoare, că nu mi-a mai rămas nici un pic de energie şi de ambiţie pentru atacul propriu-zis. Am tras de mine să mă trezesc, când m-am bărbierit oglinda mi-a arătat un chip de dinainte învins, iar în tramvai am dat numai peste oameni terminaţi. Bărbaţi şi femei, cărora societatea le-a impus încă de mici să gândească fiecare mişcare în viaţă cu capetele lor, ei având însă capete de soldaţi, nu de generali. Lupta asta cu viaţa o porţi mai uşor când ai comandanţi capabili. Ziua de ieri a început prost, deoarece ştiam c-o să am de a face cu un comandant de front indecis, care-şi schimbă hotărârile de la o zi la alta. Plecam la bătălia finală pentru o carte, iar editorul, în loc să spună „Gata, îi dăm drumul şi o să le rupem gura la toţi!”, găsea, la toate întrebările mele directe, numai răspunsuri cotite, balcanice.
Un răspuns balcanic e atunci când îl întrebi pe comandant: Atacăm sau nu atacăm?, şi el zice exact ce zice şi un client cusurgiu când negustorul vrea să ştie dacă e da sau nu. Clientul şi comandantul dau acelaşi răspuns balcanic: Şi da, şi nu.
Între 12:00 şi 12:30 n-am mai luptat cu viaţa, ci cu o cafea proastă. E posibil ca şi o cafea proastă să însemne un atac ratat. Spun asta fiindcă tot ce-am mâncat şi am băut ieri mi-a lăsat gustul unor ocazii pierdute. Cel mai neplăcut lucru, în lupta cu viaţa, e că decontul bătăliilor nu se face pe loc, ci mult mai târziu. Nu ştii niciodată precis dacă ai câştigat sau ai pierdut bătălia. Cu trecerea timpului, victoriile se vădesc a fi eşecuri, iar înfrângerile, izbânzi. După ce editorul mi-a zis, cu aerul că totul a devenit foare clar, „Domnule, bucură-te că n-au mai rămas decât două posibilităţi cu cartea matale: o facem ori n-o facem!”, am luptat jumătate de oră cu cafeaua, vreo două ceasuri cu mine însumi şi, mulţumit că m-am învins, am purces la lupta finală a zilei, cu aglomeraţia din autobuz dintre orele 17:00 şi 20:00.
În lupta cu viaţa, cele mai grele bătălii le duci cu tine însuţi. Ştii c-ai pierdut iarăşi, dar te arunci asupra ta cu disperarea din urmă şi reuşeşti să te convingi că alţii pierd mai des şi mai rău. Pentru cei mai mulţi, ziua de mâine nu mai înseamnă nici o luptă, pe când tu ai cel puţin şansa unei noi victorii asupra ta. Aşadar, la luptă, perdantule! Şi mâine e o zi bună, ca să te alegi cu răni noi!
