Jurnalul unui dezertor. D-ale românilor!

De Ziua Națională o singură informație, rostită într-o emisiune de televiziune aproape banală, de un realizator, m-a năucit. Un român, zice el, se află în stare gravă, la urgență, după ce a încercat să fure un panou electric. Știrea umblă prin mine ca un bomfaier, taie, scormone, sfredelește și înjură. Hoțul, curentat, trebuie musai salvat pentru a nu i se pierde sămânța.

La Sângeru mi-a venit un meșter, specialist în țevi. Se comportă cu ele ca un chirurg care știe precis cum sunt rânduite mațele omului despicat pentru o suferință. O țeavă s-a înfundat, alta scapă în baie apă fiartă. Mi-ai lipsit, zic! Am lucrat, se laudă instalatorul, niște băi. La țigani. Și îmi spune unde, în ce sat și în ce cartier. Bravo, zic, frumos. Ne civilizăm! Te înțelegi bine cu ei, te plătesc? Mai am câte-o problemă, zice omul, dar una peste alta, merge. Își fac băi frumoase țiganii? Da, zice, faianță, gresie, chestii lucioase. Doar că nu-și pun closet în casă. Cică pute. Ei, na! Cum dracu să ai viloi cât toate zilele, turnulețe, băi și să n-ai closet? Păi unde se duc să ...? Afară! Unii au closet în curte, alții n-au. Și ăia care n-au? Ei, asta-i! - râde instalatorul. Se descurcă ei.

Acum  niște ani am fost cu doi scriitori olandezi, prieteni vechi, într-un sat oltenesc. Erau curioși să vadă cum se trăiește într-un sat neturistic, obișnuit, un sat oarecare și eu i-am dus într-un sat sărac din câmpie, prin apropiere de Plenița. M-au pus să opresc într-un cartier țigănesc, pe care tocmai îl traversam și au ținut să se pozeze cu niște țânci în puța goală, veseli, moscoliți și pleznind de sănătate. Casele, povârnite, cu acoperișuri relative și pereți îndoiți, cu folii de plastic în geam, nu păreau potrivite pentru niște occidentali prea curioși iar eu, pe principiul ”scurteaz-o Popescule”, i-am grăbit spre ținta noastră. Țigăniile nu aveau încă zonele opulente de azi și nu erau populate cu milionari. 

Am fost într-o casă de gospodari care le-au arătat roșiile din grădină, odăile cu velințe curate, au tăiat doi pui și i-au făcut la tuci cu mujdei și mămăliguță. Zaibărul n-a fost rău deloc, precedat de o țuică slabă, din dude, iar buna dispoziție s-a ținut după noi până la București. Am întrebat-o pe Hanna, poetă și medic homeopat, dacă a șocat-o ceva în călătoria noastră. Da, ceva o șocase. N-a știut că există... closet în curte! Nu văzuse niciodată așa ceva. Da, oamenii aceea aveau un closet în curte,  cu pereți de lemn și un tron așișderea. Era curat, atât cât poate fi un asemenea, sunt tentat să zic, așezământ! Olandeza nu văzuse în viața ei astfel de utilități cu totul primitive. Eu nu văzusem, în copilăria mea la țară, decât closete în curte. Ba chiar aveam un vecin, meșter tâmplar foarte bun care făcea scaune sofisticate din lemn de stejar și care nu avea closet deloc. Nu considerase că merită să-și piardă vremea cu așa ceva. Ba chiar se lăuda că văzuse asta și la ruși, unde fusese nițel prizonier. Casa lor era aproape de pădure, iar alături aveau o magazie lungă, în spatele căreia, pe rând, el, nevasta și cele trei fete, își rezolvau crampele. Când s-au făcut mai măricele, adulmecând ideea de măritiș, fetele au încropit singure, din snopi de coceni, un adăpost din trei pereți, cu cel liber spre deal, efort legitimând o incipientă pudoare.

I-am povestit instalatorului că obiceiul nu ține strict de țigani sau de unii țigani rurali. Apoi mi-am amintit bancul oltenesc pe care nu li l-am spus, din motive ... patriotice, scriitorilor olandezi. Ăla cu closetul care-i făcut, în Oltenia, din două bețe. De unul te ții, cu celălalt te aperi de câini! Bancuri vechi și nedrepte, scoase, culmea, tot de olteni.

Dar azi e bine, sărăcia a fugit din bătătura românilor. De unde am tras concluzia asta? Ascultând, atunci când se nimerește să n-am încotro, discursurile politicienilor care asudă vocal, cât e ziua de lungă, pentru popor. Seara, și ea lungă, e confiscată de oratorul din Deal. Nici din vorbele lui, dedicate binelui poporului, nu răzbate nimic despre România pe care o știu și o văd încă eu.