La apusul lui Adrian Păunescu

Cu plecarea lui Adrian Păunescu apune o lume. Este lumea celor care şi-au asumat "repetabila povară” de a lupta cu dictatura din interior. O povară sisifică întrucât atunci când izbânda pare aproape eşti aruncat înapoi la linia de plecare. O povară exasperantă pentru că victoriile tactice nu se agregă într-un succes strategic. O povară ingrată fiindcă purtătorul ei este privit ca ultim retrograd când de fapt este primul revizionist.

Partizanii autoritarismului de dreapta dar mai ales oportuniştii frustraţi care îşi prezintă pasivitatea frivolă faţă de vechiul regim drept "protest cultural”, au văzut în răfuiala cu mortul o ultimă ocazie de a-şi spăla blazonul. Căci ei sunt legaţi de lumea poetului plecat "ca spânzuratul de laţ”. Dacă el a fost doar "poet de curte” ei ar fi putut fi măcar cripto-dizidenţi. Dacă a fost măcar "nebun al regelui” atunci ei sunt doar nişte canalii laşe şi ipocrite.

O parte a tragediei lui Adrian Păunescu stă în a se fi născut ca spirit liber de stânga într-o dictatură de stânga. O alta constă în a fi fost un mare talent conştient de sine într-o lume în care legic egalitarismul refuza orice ieşire din rând. Acestea circumscriu destinul unei personalităţi prea puternice şi prea orgolioase spre a refuza să opteze şi a accepta să abjure.

Optând pentru valorile stângii Adrian Păunescu a găsit în "lauda cârmaciului” stratagema prin care să scoată din discursul ceauşist vocabularul democratic şi să îl articuleze într-o gramatică paralelă a gândirii libere şi raţionale. Cu instrumentarul cultului personalităţii a încercat să alunece subtil dinspre dogma tiranului infailibil către mitul arhetipal al principelui luminat în speranţa că acesta va ajunge să-l domine chiar pe conducător şi, în orice caz, să deştepte instinctele bune ale masei (în special ale tineretului). Regimul l-a expulzat de îndată ce a sesizat pericolul ca virusul păunescian să-i determine mutaţii genetice. Când dictatorul a refuzat să se conformeze mitului, de sub masca "colaboraţionistului” a ieşit "poetul absolut” care a aruncat avertismentul din "Scufundarea Atlantidei” şi anatema din "Analfabeţilor”. De aceste poeme contestatare care au circulat prin samizdat nu amintesc nici nostalgicii ceauşismului nici lăudătorii neo-cezarismului. 

După căderea vechiului regim Adrian Păunescu a continuat să creadă că în copaia socialismului se găseşte copilul unor idealuri superioare de solidaritate şi justiţie socială care nu trebuie aruncat odată cu apa murdară a dictaturii. A apărat această idee cu o pasiune ambarasantă pentru cei care ştiau că revoluţia nu se face cu nuanţe şi regrete. A apărat-o polarizând naţiunea pe care ţinea să o unească.

A acţiona fără a avea speranţă şi a persevera fără a fi motivat de succes: iată marca lumii care apune cu Adrian Păunescu şi al cărei sacrificiu ignorat sau invidiat, în loc să înalţe ne dezbină. "Da, mai avem multă vreme de dus / Pe umeri povara acestui apus!”